spre alte țărmuri viața...

[Tudor Cicu]

spre alte țărmuri viața...

 

pe Nietzsche poezia l-a alungat din lume

să afle dumnezeul doar din esențe tari

și ca din spuma mării, ca Esop pus pe glume...

din ruguri de cuvinte și-a tras veșminte mari.

 

aud schimbarea lumii în clopote prea triste

și mă gândesc la vina că doar am scris în gol

c-o spaimă, ca-n pictura lui Goya - din francisce,

o haită de lupi urlă și vulturi dau ocol.

 

dar cum? când pentru asta, în cer țipă cocorii,

mai nimeni nu încearcă (chiar când tresar în somn)

să dea de-un colț perdeaua, să intre-n casă zorii,

iar visele lui Dimov să urce-n cer prin horn.

 

și mă gândesc că luptă să-și poarte fiecare

spre alte țărmuri viața, ca un Sisif mai ieri

de nu-‘n zadar știi leacul acestui suflet care,

tot urcă pe Golgota cu ultime puteri.

 

[Tudor Cicu]

Chris: Plecări multe de acasă, acolo la țară unde am stupii, reveniri și iar plecări... iată cum am ajuns abia acum să-ți răspund: Când l-am citit prima oară pe E.A.Poe (cu al său poem Corbul, Annabel Lee, Eldoradă etc...), despre care se spunea că a fost „amantul frenetic al visului”, am înțeles spre ce culmi a ridicat el dragostea pentru poezie și poveste. Dacă la Rimbaud Frumusețea poeziei mi s-a părut amară, la Poe era frumoasă prin tristețea ei. Ca orice basm care începe cu „a fost odată!” Salutările mele!

[Chris]

da, ce frumos! o scriitura apasatoare, aproape ca se simte o stare de deznadejde.

[Tudor Cicu]

Mihai Katin: Spune undeva Mântuitorul lumii că dacă oamenii simpli ar învăța să-și cerceteze inimile, ar ști că ei vor, și încă cu tărie, ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Oare nu-i și menirea poetului în cântecul său „cu apă vie,/cu apă moartă…” (cum zicea cineva), să înalțe ca şi în cazul lui Femios (al lui Homer) speranţa care-l mai menţine în viaţă şi pentru care poetul nu trebuie să tacă, așa cum concluzionam în comentariul lui Grig Salvan? Glasul sirenelor care-l înnebuneau pe Ulise (legat de catargul corabiei ce-i purta către casă) pare a fi și imaginea celor douăsprezece glasuri ridicate şi tot mai ridicate, asemenea apostolilor lui Iisus, plecaţi în lume (mai puţin Iuda) pentru a propovădui noua religie, în timp ce puternicii imperiilor căutau să le astupe urechile să nu îi audă. Dar poetul mai are ceva în plus, precum Rimbaud cel ce nu se vedea prins în concilierile lui Christ; nici în concilierile Seniorilor – locţiitorii lui Christ. El spunea că are, de la strămoşii săi gali, ochiul albastru-alb, creierul îngust şi stângăcia în luptă. I-a fost oare de ajuns? Nu prea. Dar se străduia să ne lămurească enigma demonului care îl va răscoli pe poet de-a lungul existenţei sale. Că n-o face, sau nici nu are interesul de a-şi veghea îndeaproape adevărurile, face parte din tainele poeziei. Conform spuselor lui Freud poetul a pătruns pe un tărâm de ruine psihanalitice numite amintiri: dacă i-ar da prin cap să bea din apa vie, ori din apa moartă, poate că, în locul nostru, ele ar vorbi ca noi şi ar vâna cu arcul de aur al inspirației. Mi-a făcut plăcere să dialogăm.  

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Feciorul de împărat din povestea lui Ispirescu a băut din apa adusă în cioc de corbul trimis de soartă şi nu a murit. Cu același gând o facem și noi adăpându-ne la fântâna celor care ne-au deschis o fereastră spre lume. Imaginea asta din Ispirescu îmi aminteşte de apa asupra căreia s-a aplecat să bea înaintea bătăliei, Igor, cneazul Igor din vestitul cânt, încurajându-şi oştenii îngenuncheaţi lângă scăriţa sa de aur în câmpul dintre Don şi Mare. Igor chiar părea un leu rănit, în cele descrise de cronicarul său. Încântătoarea Iaroslavna era în turn, încă plângând, când trâmbiţele au sunat dezastrul întoarcerii a ceea ce mai rămăsese din oastea lui Igor. „Să fiţi pe aproape când voi începe cântarea”, ne avertiza bătrânul cântăreț la guslă. Și nimeni , câți au trecut cu oastea peste el, nu a reușit să-i închidă gura cu care îi slăvea lui Igor legenda. Legendarul Oedip încercase să rupă tăcerea Sfinxului la acea răscruce de drumuri. Şi ce obţinuse în schimb? Un regat, o soţie şi întrebarea nespusă care avea să-i aducă pieirea, tăcând. Atunci noi de ce vom tăcea? Cântecele din Cartea de vis al lui Dimov erau menite să ne alunge tristețea. Erau un îndemn și pentru noi.

[Tudor Cicu]

Chindea Maria Elena: Unii vorbesc despre destinul poetului ca despre „dezlegarea de la Sfânta Spovedanie” și umbra care ne urmăreşte din fiecare vers, pagină cu pagină şi accentuează impresia că poetul dă un sens parabolic unor forţe diriguitoare destinului nostru. Dar noi chiar punem în aceste versuri ale noastre spaimele, delirul halucinant, teama, frica, resemnarea faţă de moarte, semne şi temeri deopotrivă, care sunt și cheile participării lor la un întreg ceremonial poetic. Din lumea aceasta a înaintașilor noștri, oprită la porţile simţurilor noastre (din multele lecturi dintr-o viață), noi gândim o altă lume ieşită din mâlul memoriei (chiar dacă o facem încet, greoi), pe care o îndurăm în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care ne încearcă în vis Creatorul suprem. De parcă ne-am întreba: „Nimic nou în zare?” Şi ce vedem noi, nu e demonul care îl va răscoli, ci ispita de care avem atâta nevoie să suim până în apropierea craterului din  Marea Liniştii aflată pe Lună – , pentru a înţelege de ce ficţiunile poetului poate opera și cu fapte probabile.

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Uneori durerea venită din zădărnicia de a nu reda esențialul a ceea ce ai gândit (și dispare ca o stafie în timp ce scrii), are câte ceva din tristețea personajului pe care marele Will l-a creionat în Hamlet. Unul dintre străjerii castelului de la Elsinore, Marcellus, zugrăvea astfel stafia care scosese din ţâţâni Danemarca: „Horaţio spune că ni se năzare/ şi nu vrea-n ruptul capului să creadă/ în crunta arătare ce-am văzut/ în două rânduri”. Din această perspectivă a rostirii, ei da, Marcellus este postmodernistul căutat de mine în această poezie. Fiindcă postmoderniştii fac din năzăririle lor artă, creaţie. „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”, spunea Cioran. De multe ori, în tot ceea ce așternem pe coala de scris, pare că am depistat prezenţa unor amintiri şi vise sentimentale comune, reflexive, ludice, biblice sau din basme româneşti, de o seninătate aparte, specifice uneori copilăriei, alteori adolescenței, ce au aparținut paradisului pierdut... care nu au cum să nu fi fost încarnate în cea de a doua fiinţă a spiritului nostru. Dar ai dreptate, eliberarea de toate acestea nu se poate face decât prin scris.

[Vasilisia Lazăr]

Excelent poem! Excelent!

 

aud schimbarea lumii în clopote prea triste

și mă gândesc la vina că doar am scris în gol

c-o spaimă, ca-n pictura lui Goya - din francisce,

o haită de lupi urlă și vulturi dau ocol.

 

Un text scris parcă dintr-o perspectivă disperată a cuiva care simte că totul, inclusiv scrisul, e în zadar, că nu mai există liman nici măcar în literatură. E ca o cădere în gol. Într-o lume din care binele aproape că a dispărut, iar valorile sunt aruncate în derizoriu, acesta parcă devine fragil și neputincios, prin urmare inutil, un auxiliar mărunt, ceva care vine din afară și nu poate schimba nimic, nu mai trece prin lucruri, nu mai dă sens. Și când te gândești că odată am crezut că literatura e totul, că posibilitățile acesteia sunt sacre... Și totuși, în străfundul sufletului încă mai credem că aceasta poate salva lumea, altfel ne-am opri, n-am mai scrie. Dar nu ne oprim și tot rostogolim bolovanul, poate, poate...

Repet. Excelent poem! Iar trimiterile culturale arată aceeaşi grijă a colecţionarului avizat de rarităţi. Felicitări!

[chindea maria elena]

În munții din suflet - împlinirea! Îi greu drumul până acolo, depărtarea dintotdeauna în noi, doar percepția slabă ne dă iluzia pelerinajului. Doar aici și acum ne este veșnicia și infinitul prezenței! Starea de grație (prin jaloanele unor spirite înalte) a conștientizării esenței ce suntem! Ce am fost dintotdeauna înainte de-a experimenta manifestarea cu fascinațiile ei!. Mulțumesc!

[Mihai Katin]

și mă gândesc la vina că doar am scris în gol  iar  cel   care  scrie   golului  intelept  estre  pentru  ca  sufletul   sau   daruieste   o   necesara  implinire!

Urcarea  pe  Golgota  este   nu   o  solutie  ,nu  o  incercare  , este  masura   smereniei  fiecaruia!

cu  toata  admiratia!

[Grig Salvan]

O nouă expediție spirituală prin galeria marilor figuri care mobilează universul nostru cultural. Prilej de reamintire și de recitire. Printre alții mi-am reamintit că de mult nu l-am mai citit pe Dimov, poet drag mie cândva. Îmi place mult ritmul acesta prozodic, iambic.