peste mine și gânduri...

[Tudor Cicu]

peste mine și gânduri...

 

peste mine și gânduri, năzăriri au tot nins

e iarnă, e iarnă... și viața repetă -

un corn sună pe dealuri, glasul lui tot mai stins

îmi e ca norocul jucat la ruletă.

 

păsări pitite din crengi sar zburlite în drum;

din văzduh și mierla ce cântă de soartă

printre alte iluzii, multe visuri de fum

îmi spun că în viață o singură poartă,

 

ne-a fost dată și nouă, că restul e beznă

când craniul lui Yoric în noapte mai cântă...

și precum marea îți las, sărutul, pe gleznă

ca nimeni Cassandrei, din Troia înfrântă.

 

peste mine și gânduri o să ningă mereu

ca-n viața Electrei, urzind doar destine

cu ochii pe fereastră lângă lampa cu seu

și-n vise de noapte, cu gândul la tine.

 

* La mulți ani tuturor celor de pe ÎNSEMNE, de ziua scriitorului!

[Nikol MerBreM]

Domnule Cicu, cred că deși poezia se vinde tot mai mult prozaicului, fața ei clasică va dăinui. Dincolo de asta, curentele diverse nu-mi par mereu ceva nociv și nici transferul între arte. De altfel, suprarealismul a apărut mai întâi în literatură (Apollinaire și apoi, Breton) și abia apoi s-a transferat în pictură. În poezie, îmi vine în minte Gellu Naum. Într-adevăr, ca cititori suntem tentați să căutăm povestea, pentru a rezona, și o vrem suficient de empatică încât, departe de riscul intimismului, să ne cânte totuși și propria emoție. Dar poetul, deși îi dorește, nu scrie pentru cititori, ci pentru a da frâu liber creației, chiar de, precum Van Gogh, ar fi recunoscut postum, ori precum Cassandra ar profeți în pustiu. E drept, receptivitatea cititorului nu e de ignorat, dar ea depinde de experiența personală, de propriile limite/tabuuri, de diversitatea culturală etc. Poemul se cere rotunjit în tandem, poet-cititor, dar de multe ori, cei doi percep oricum fețe diferite ale rotundului, chiar și când, aparent, rezonează. Aș spune că noi scriem, cititorii deschid brațele, uneori rotundul se întâmplă, alteori, nu, important este să ne punem pe noi în mojarul creației, restul nu ne aparține. 

Iertare pentru prelungirea discuției un pic în afara poemului în sine!

Cu drag,

Nikol

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Îmbrățișările mele pentru lectura și comentariul adus pe pagina mea. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului, frumusețea a nenumăratelor lucruri pe care nu le știm și nu le înțelegem încă, dar supuse judecîții cititorului va căuta și el soluțiile prin care să facă lumea mai bună, pentru că, poezia... nu-i așa?, e o terapie a sufletului și o amânare a morții (cum ne demonstrase, la toți, Șeherezada).

[Tudor Cicu]

Chris: Cum spuneam în discuția purtată cu Nikol, scriitorul/poetul (omul-care-scrie) fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... aud în rândurile noii generații, iar statisticicile o arată clar: poezia nu se mai vinde, nu se mai citește, nu se mai caută. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal suportată atât de poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig pentru toți. Salutările mele și încă o dată: La mulți ani!

[Tudor Cicu]

Nikol: Ce frumoasă discuție pe seama acestei poezii!... și parcă țin să o continui și eu cu ceea ce pana cu care îmi scriu cronicile, vocea mea critică, trebuie să o spună.  În poezie, în ultima vreme încercăm să înțelegem de ce a ajuns poezia percepută (în diferitele grupuri de public), de la frumusețea ei epică și melodiasă ... până la lamentațiile ori euforiile atât de intimiste, atât de personale, încât sunt valabile doar pentru simțirea unei singure persoane (adică a celui care o scrie), că nu mai întrevezi cine ar putea să distingă performanțele cele mai subtile de limbaj, de emoție, de expresivitate și de reflexivitate. Azi, tot mai mult, poezia a devenit o himeră care ia pentru fiecare autor un alt chip. Azi, în poezie, tot mai mulți poeți din noua generație iau calea celor care adoptă scriitura suprarealist-textuală, alteori ca-n pictura lui S. Dali, ori trezirea din vis direct în coșmar. Fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. Salutări, Nikol!... și LA MULȚI ANI de 8 Martie!

[Chris]

foarte, foarte frumos! 

[Nikol MerBreM]

Mă bucur că am un mic răgaz să vă citesc din nou, domnule Cicu, redescoperind aceeași melancolie poetică ce vă definește, în acest minunat poem de stare în manieră clasică, ce transmite senzația de înzăpezire, de implacabilitate a destinului uman, cu o singură poartă, senzația de neputință, precum cea a Cassandrei ce nu a putut să schimbe soarta Troiei, chiar dacă vedea limpede lucrurile. La fel și noi, deși înțelegem viitorul și esența lumii, precum Cassandra, necrezuți de nimeni, nu putem face nimic pentru a ne amâna pieirea anticipată. În plus, prezența craniului lui Yorick ne avertizează asupra relativității lucrurilor, la fel cu sărutul lăsat de mare pe gleznă, ambele venind să confirme relativitatea lumii, astăzi trăim pregnant, mâine e ca și cum n-am fi existat niciodată. Într-un final, precum Electra, cerem dreptate împotriva nedreptății, fără însă a avea și curajul de a acționa personal, ci doar urzind destine de la fereastra așteptării. Prin toți porii simbolisticii utilizate, poemul respiră neputința de a schimba destinul și un fel de resemnare a gândurilor, sub puterea iernii ca metaforă a trecerii prin viață.
Am citit cu drag,
Nikol

[Grig Salvan]

Deosebit de frumos și duios cântec, cu imagini tulburătoare și personaje de efigie, cu o melancolie profundă, dar bine temperată. Mulțumim de urare!

[Tudor Cicu]

Chindea Maria Elena: Există în Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului: (și doar mă gândesc la Goethe cu al său poem amplu din FAUST.)

 

[Tudor Cicu]

Gabriel Cristea: Mulțumesc și salut și eu trecerea ta pe aici. Ca să-ți răspund, îți voi spune că doar prin poezie realizăm cum, odată cu frumusețea jocului la care robi ne-am legat cuvintele, uneori acest tărâm magic e și colivia în care prizoniere vor sta aceste „pasări ale amăgirii”, gândurile noastre, până la sfârșitul zilelor.  

[gabriel cristea]

Minunat poem!