imaginează-ți

[Tudor Cicu]

imaginează-ți

 

spuneai...

iată, nu există nici un rai

și nici un iad sub noi.

dar astăzi ești plină de mistere

și uite câtă lumină e afară,

dar m-ai învățat să cred că venind de departe

nici acel buchet de liliac alb

la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.

chiar atunci am simțit

ca o piatră tăcerea după ce ai plecat.

imaginează-ți că nimic nu ne poate aștepta înainte

ori poate sunt doar un visător

și retrăiesc o scenă demult petrecută,

dar nu sunt singurul

care ascultă doar gânduri mult tulburate

de mă întrebam: ce le-or fi venit să cânte celor doi

strânși unul într-altul și ghemuiți

șezând la o masă de unde îți scriu zâmbind...

că lumea va fi alături de noi?

ori închipuirea mă înșelase

ca-n primele nopți care au fost înspăimântătoare

și singur.

[Tudor Cicu]

Nikol MerBreM: Amintind de scriitorii ruși, gândul m-a trimis la vorbele unui amic poet buzoian care spunea că a vizitat cimitirul unde era mormântul poetului Esenin și a fost „uluitor” de impresionat cum își venerau rușii poetul. Munți de flori proaspete, felurite, găsise pe acel mormânt și mulți vizitatori care se rugau la cîpătâiul lui și îi recitau versurile. Nu întâlnim această imagine la noi, nici măcar la Belu, la mormântul poetului nostru nepereche. Și spun asta, fiindcă recent i-am vizitat mormântul la Belu. Florile mele de liliac i le-aș fi pus dacă le-aș fi avut la mine, nu numai în poezie. Mult drag!

[Nikol MerBreM]

Poezia aceasta îmi aduce în memoria olfactivă satul Tarkhany unde a copilărit Lermontov. La vremea când l-am vizitat era plin de mirosul florilor de liliac. Atunci m-am gândit prima dată cum de avem aparate care înregistrează vocea, mișcarea, imaginea, dar niciunul care să înregistreze miresmele. Mi-aș fi dorit un astfel de aparat, să pot lua acasă, ca amintire, miresmele acelui parc în care se afla casa memorială. Dar iată că poezia poate face asta! Un poem presărat cu nostalgii subtile și totuși pregnante, asemeni miresmei florilor de liliac!

Drag,

Nikol

[Tudor Cicu]

Chris: ...când scrii, cum să spun, de la o vreme simți în tine prezenţa unei a doua fiinţe. Deşi te simți atât de singur la masa de scris, nu ai cum să nu îți sune în ureche vorbele lui E. Cioran: „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există”. Fraza aceasta îți induce spaima că pământul a luat-o razna și cu „gânditorii”. Și că până și cerul cade pe noi, cei care mai avem o speranță, cum a căzut pe pesimistul filozof. Dar era și spaima „sinucigaşului” poet, care le cânta peţitorilor chiar în casa lui Ulisse și se mulează foarte perfect pe dorinţa sa de a cerşi, cu orice preţ, această nobilă spaimă a creaţiei. Era și spaima Șeherezadei că, în fiecare seară, cu fiecare poveste își amâna doar moartea, dar povestea mai departe. Devenise la rândul ei creație. Păi, nu asta contează în viață și poezie?

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: În copilărie eram o fire tăcută. Mă plângeam bunicii mele că nu eram înțeles de ceilalți copii și bunica mă punea seara să închin perna și să fac o cruce mare pe ea, ca să rup vraja ursitoarelor. Zicea ea că sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Nu prea înțelegeam eu cum și alergam la bunicul să-mi explice. „Dacă lucrurile astea nu vin la timp, mai bine alege tăcerea”, spunea bunicul căutând să zidească în mine cuvintele Marelui Tăcut  (zugrăvit atât de bine de Matei Călinescu). Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva, am realizat mai târziu că îmi dădea el de înţeles. Mai exact: cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Și am ales simplitatea zicerii. Mult drag pentru comentariu.

[Chris]

nostalgic si frumos!

mi-a placut imaginea in mod deosebit.

nici acel buchet de liliac alb

la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.

[Mihaela Popa]

nostalgic monolog, o retrăire a unei stări  apăsătoare

"chiar atunci am simțit

ca o piatră tăcerea după ce ai plecat."

Reverență!

[Tudor Cicu]

Dan Petruț: Vine o vreme când, dacă scrii despre dragostea trecută, e ca și cum ai rătăci printr-o țară îndepărtată. Dar scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie credibilă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii, de parcă dragostea ta ar fi mândră că ți-ai amintit de ea, de parc-ai purta pe un braţ luna şi pe cealaltă soarele, când de fapt în suflet simți cum ți s-ar descărca un ulcior plin până la buză cu lacrimi. Dar scrii... ca și cum ai căuta ieșirea dintr-un labirint. Iar mărturisirea asta cam seamănă cu acea „amânare a morții” pe care ne-o arăta Șeherezada.

[petrut dan]

Poemul, mai ales de la mijloc, m-a dus cu gândul la Royal Bliss- Dreamer, deși prima oară înclinasem spre Ozzi Osbourne, dar mi-am zis nu este atât de ''otrăvitor''... un poem de dragoste dpmd vedere, oricum în oricare poem care îmi place caut orice referire la dragoste, de apreciat felul în care autorul scoate maximum din aria desfășurată a scrierii, nimic în plus nimic în minus, doar ''..primele nopți care au fost înspăimântătoare''. Un poem deosebit, dar în această pagină nu mă surprinde, respect!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Imaginația este forța cu care poeții își concep poezia cu acea mângâiere meditativă, când visul pe care l-a avut personajul biblic „acela cu scara care suie la cer…” declanşează o fisiune semantică, de nuanţă metafizică. Dragostea târzie, pesemne, induce în subconştient senzaţia transferării fragmentate a unor note autobiografice sub forma unor secvenţe aleatoare în discurs, iar tentativa poetului este, aici, din ce în ce mai accentuată. Nopţile sale sunt pline de coşmaruri sau - ceea ce poetul defineşte asta ca introspecţie în scrierea poemului -, e prezenţa dublă a existenţei sale în una şi aceeaşi fiinţă, sau dacă vreţi una din stările sale de semiveghe la derularea realităţii în cele două planuri: trecut-prezent. E și acesta un mod de a-ți imagina, orice, atunci când nu mai e nimic de făcut. Dar, cum transmiți cât mai simplu și alegi că doar așa poți fi înțeles, pesemne n-ai rătăcit drumul spre cititor. Mulțumesc pentru lectura poemului.  

[Tudor Cicu]

Stănescu Valentin: Urmăresc „valentele” tale pe Însemne și cred doar că frumusețea le-a pus poeților un ban cumplit cu care vor hotărî, ori e cap, ori e pajură în poezie. „Valenta” (genul care cred că-ți aparține) mă și poartă , ca într-un joc poetic, acolo unde poeților cărările vieții le sunt deja scrise. Dar cine a băut otrava dragostei pentru cuvânt revine, chinuit mereu la ceea ce altădată îi plăcea, la forma veche, de demult a poeziei. Adevărul, mereu adevărul e că din acest lăcaş al sufletului, cuvântul, nu trebuie să ieşim. Încă suntem fascinați de misterul spunerii și îndrăgostiților care, prin vis, ajung la memoria celor care lasă într-un vers, într-o caligrafie a scrierii, într-o formă sau alta, unele secrete nerostite în văzul lumii. Nu e nevoie ca poetul să răspundă acestor întrebări, puse chiar de el însuşi în poemele sale de-a lungul vremurilor; important e că cel care vrea să afle câte ceva, cititorul în speță, va trebui să şi răspundă la câteva din aceste întrebări, ori măcar să intuiască două-trei răspunsuri corecte, altfel zadarnic credem că a pune pe acelaşi raft bustul lui Michelangelo cu cel al lui Nero (ca aceste strofe „valente” într-o vitrină), înseamnă că amândoi sunt predestinaţi de zei, în mod egal, să ajungă la cer. Şi o simplă îndoială e de ajuns, ca părerea ta asupra lumii să nu ţi se mai pară eternă. Şi vă aduc aminte, ce i se reproşase sculptorului Thorvaldsen de către poetul Byron, la dezvelirea bustului său: „Acesta nu sunt eu. Eu am un aer mult mai nenorocit decât ăsta!” Poezia, genul, forma, stilul ei, este acceptat de cititor doar dacă și convinge. În rest... vorba lui Hamlet: a fi au a nu fi! Dar e interesant tot ce scrii, e ca acele esențe din sticluțele cu parfum.