anii au trecut  rostogolindu-se

ca roata unei căruțe pe un drum de țară

le-am pierdut numărătoarea

nu mai păstrez în memorie

decât lacrimile acelei zile de toamnă

când ai plecat si m-ai lăsat singură…

uneori mă apropii de oameni prea mult

de cei îngropați în mine mi-e cel mai dor

de umbrele lor vii în care mi-am închis plânsul

în căsuța din cer mama și tata cosesc iarba

vântul le mângâie fețele arse de soare

din doi în doi așa se numără

numai din doi în doi așa numără gândul meu

apoi vine singurătatea și seceră

și doi se face unu 

viața trece pe lângă noi

sentimentele sunt ca furtuna…

de când nu mai cred în anotimpuri

timpul s-a spânzurat de clanţa uşii



acum tu nu mai ai acelaşi glas

ce mă-nconjura ca o ploaie mocănească

şi-mi ţinea pe loc inima



marea nu se mai ascunde în ochii tăi

iar buzele nu mai sunt vapoare roşii

de care să-mi ancorez înserările



sfinţii din ochii tăi nu mai au răbdarea pietrelor

iar luna nu se mai umflă în pântecele nopţii

ca o fântână ce împlineşte dorinţe …

ai dreptate iubitule

pereţii aceştia încercuitori au suliţe

imaginea ta stă înzăpezită
în cizmele de cauciuc

 mulțumită de singurătatea mea îmi plimb liniștită zilele

ca o plecare în largul cerului cu legile

mele gravitaționale cu tot

femeia-i o religie amestecată aşa îmi spuneai

ea poate coborî cerul până la înălţimea unei lacrimi



în spaţiul strâmt al inimii creşte prunci

atunci lucrurile din jur încep să respire



eu îţi urmăream braţele cum îşi pierdeau măsura

două cântece

unul mereu la îndemână lega panglici roz cuvintelor



celălalt derula imagini dezbrăcate până la brâu

o sută de imagini ce-şi treceau nebunia prin noi



o întrebare nerostită…

mi-ar fi plăcut să fiu o femeie frumoasă

să pot desface în fâşii transparente 

privirea ta opacă

să o simt cum curge peste umerii mei 

goi



să te pot minți 

doar puțin

aşa cum fac femeile frumoase

cărora li se iartă totul



să te ademenesc cu un zâmbet 

luat de gata dintr-o pagină de vip

iar tu…

văduvă ca o lampă fără de lumină

nici o mână nu-mi înţelege tristeţea

coborau zeii nopţii la fereastră toate tainele
literă cu literă
omul e şarpe - îmi spuneau
prin ochii lui se vede despicarea limbii

puii de frig mi se înghesuiau în inimă
se rugau pentru mine clopote
eu dansam în umbra bolţii de piatră

cu sânul cald ca un porumbel ploaia
rotunjea soarele care răsărea încet
din mâneca ta stângă

în fiecare dimineaţă te trezeşti copil

îţi iei viaţa la rost apoi îi cânţi melc melc codobelc

ea îşi scoate corniţele şi-ţi cântă şi ea

laşi în urmă toate imaginile reale

cei patru pereţi ai dimineţii te privesc uimiţi

vrei să-i urci ei cresc mai înalţi

asculţi cum tac întrebările

aperi această linişte ca pe o promisiune

făcută unui mort

îmbraci în staniol peştii din acvariu

apoi…

imaginea ta venea să-mi danseze dragostea

întinerea cu fiecare bătaie de inimă aerul

săpa în palme labirinturi



te priveam din spatele limbii înstrăinate

mă certam de moarte cu orele surde

le ceream despăgubire pentru toţi îngerii

ce mi-au dezertat din simţire



sunt prea singură iubitule o gară căpătuită

unde întrebările deraiază frecvent

le-am învăţat pe de rost mersul

şine înguste roţi dizolvate în creier…

acestei zile de iarnă i-a crescut barba

până la genunchi

e ziua în care îţi aminteşti de toţi

cei care s-au dus după moarte

şi nu s-au mai întors

ziua în care îţi ridici iar bolovanul

şi urci muntele

nu mai cauţi răspuns la nicio întrebare

totul pare desprins din umbra unei ierni veşnice

 seamănă cu ceea ce vor alţii să semene

raiul din tine cu iadul din tine

e ziua în…

este impudic să vorbeşti despre tristeţe când eşti fericit ţi-am spus e ca şi cum ai mutila un copil nenăscut sau ai schimba soarta ciobanului mioritic.

în ziua în care nu se mai întâmplă nimic ţi-e dor de Dumnezeu de o posibilă flamă un combustibil ceva care să-ţi înarmeze pasul o voce care să te asigure că poţi fi vesel fără niciun motiv fericit şi absent să ciopleşti iarăşi inimi în lemnul cireşului din grădină apoi să urci vara într-un vârf de băţ şi s-o plimbi înainte…

nu mai e de-acum nicio diferenţă între dimineţile tale

toate poartă în ele aceleaşi  singurătăţi

iar tu ai obosit să mai fii singur

toate poartă aceeaşi uniformă de mort

intri în ea ca-ntr-un magazin second hand

alegi un bufon cu o cicatrice pe obrazul drept

asta îl face mai uman cu tot rânjetul lui forţat

intri în liniştea lui

te închizi în ea

chipul tău oscilează între tristeţe şi zâmbet

vine o pasăre…

suntem singuri şi goi ca o pădure fără anotimp

numai tablourile tale cu liliac din vremea

 în care iubeam amândoi acelaşi pirat orb a lui Stevenson

numai ele în frumuseţea lor adâncă

mai amintesc de vremea aceea în care bucuria

ne bătea mai tare decât inima

iubirea e un zbor urcat la stele dar rătăcit uneori

de la reguli un zeu bizar care îţi cere

să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei

un…

în fiecare dimineaţă te trezeşti copil

îţi iei viaţa la rost apoi îi cânţi melc melc codobelc

ea îşi scoate corniţele şi-ţi cântă şi ea