doar ţie îţi datorez niarne*

că am rămas aceeaşi

tu ai sărit  să mă scoţi din iadul acesta

chiar dacă totul nu este decât o nesfârşită durere

fiecare

avem o singură viaţă

nimic la schimb

în afara acestui cosmos cu depărtările lui

 …

nu am timp dar timp mă are

nu am timp de timpul bârfei…

SPRE CEL CE E ŞI NU SE ŞTIE

dezgroapă

comete pline de vise

înnoadă în fundă meridiane virgine

striază dimensiune azur

atingerea lumii de nordul inimii picură haruri

falange translucide în si bemol vibrează…

Şeherezada-şi deapănă povestea…

În noaptea părului,

gâtul alb

luceşte stins…

la uşă

călăul e treaz...

Şah Riar ascultă…

fără răgaz, Şeherezada

din carne toarce firul…

ape clare

suie din adânc…

cactuşii,

floarea îşi deschid…

Printre odoare, perne,

covoare zburătoare

se nasc poveşti, înlănţuite

precum mărgăritarele pe…

Nu-l apăsa golul din jur.

Îşi pierdea suflul

în gândurile vagi

şi nu ştia

ce cuvinte

aveau să fie spuse

când totul era înfundat,

fad.

Devenise aproape insensibil

la obişnuinţă.

…………………………….

Ploaia se scurgea

într-o felie de zi...

Cu figura

lipsită de expresie

într-o lume incoerentă,

auzise

respiraţia regulată

a minutelor

ce parcă

îşi încetiniseră

curgerea.

Începuse

să îl învăluie

neliniştea

în universul nemişcat

unde,

lipsit de contact,

îşi umplea timpul

când mintea

îi era limpede.

Un freamăt de viaţă

pătrunsese.

niarne* astăzi viaţa

mi-a făcut un semn cu inima

strângându-mǎ-n jurul ei

ca  pe-un inel

încredinţâdu-mi bǎtǎile unui singur strigǎt

astăzi mi-am ȋncetinit puțin mersul

ciudata părere de rău

se apleca la urechea mea

rostindu-mi vorbe de dragoste…

Zâmbetul tău trist

E ca o pasăre blândă,…

PARABOLA RESPIRĂRII

ritualul cetăţii

umărul impregnează de sacru

atingerile de lucruri

decojeşte-mă din cămaşa ploii

cobiliţa de ceruri  e plină

saturată de vulturi…

Între

cuvinte obişnuite

pătrunsese

cu paşi şovăitori,

un sunet înfundat

ce amintea

de privirea rece

a imaginilor

sosite din vis,

alungând

gânduri neprecizate,

încă…

Pentru o clipă

cu ochii ieşiţi din orbite

într-o privire fixă

cu trăsăturile împietrite,

respira zgomotos.

Cu faţa învăluită

într-o senzaţie ciudată,

se simţea golit.

Nu cunoscuse singurătatea...

poetul și primăvara

când vine primăvara,

odată cu florile,

înfloresc  poemele,

li se face zară miedul

pe unde trece poetul,

cu ochii lui de baladă

face jariștea livadă

și din iad face iar rai…

A căzut o floare de măr în noroiul din drum

un fluture a vrut s-o ridice

dar aripile ude nu au dat glas zborului

ploua în primăvara albă şi vântul

biciuia lacrimile unei statui

se făcuse târziu printre nori, fulgera

o umbră necunoscută stătea între mine

floarea de măr şi fluture

respiram cu greu neprevăzutul,

iubeam statuia, iubeam noroiul, iubeam umbra

nu ştiam ce să fac, eram atât de singur prin

atâtea cuvinte, noroiul, fluturele

şi…

Am regăsit cutia cu-amintiri

din podul vechi

paianjenii plecaseră…

în urma lor,

doar pânza, fragilă şi

periculoasă…

Lumina tremura…

Am deschis cutia…

ce greşeală!

N-am mai plecat…

sunt tot aici,

în vechiul pod!

Caii albi,

caii negri,

caii cu stea în frunte,

ne bântuie ziua,

ne bântuie noaptea, cu vise cu tot

îşi răstoarnă galopul în noi până când

devenim lăncii, aruncăm

strigăt la cer: “Fă-mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese

de timpul iubirii,

de timpul durerii,

de timpul muririi”.

Caii albi,

caii negri,

caii cu stea în frunte

spulberă zapada,

răscolesc…

Revedea

cu pleoapele strânse

întreaga fiinţă

şi lacrimi îi tremurau

la marginea genelor.

Abordase o figură dezgustată…

Stătea pe gânduri

să se închidă într-o tăcere.

Simţea nevoia

de-a se reîntoarce la viaţă.

Când încă

nu se împrăştiase întunericul,

biciuit de stropii reci,

avea un moment de ezitare

să se arunce în mulţimea

suitelor de imagini.

Ploaia cădea...

Călare pe câteva extrasistole,

Din ce în ce mai rebele

Şi mai obraznice cu clipele mele,

Am spus STOP

Sentimentului miop,

Care, fără nici o scuză,

S-a insinuat la peluză

Şi cu tupeul lui nihilist,

Mi-a strigat pur si simplu,

Că eu nu exist.

Mă aştern meleag etern simplu şi poem.

Rup dezrădăcinarea în valuri...Marea.

Nu iubesc pe pleoape bântuite de insomnie,

vagabondaj al pierderilor de gene năuce,

scuze iubirii ţâşnite din glasul amiezilor nervoase.

Mestec  opiu, hei,  beau secundă.

Mi-aştept la mal trimisa undă.

Vremuri curg pe ordinare metereze.

Nu treze, nu treze.

Deschid murmuri şi ţurţuri de vară clipie,

merg invers pe strada saşie

nu cer…

Te privesc,

Insomnie a nopţilor mele!

Îţi privesc ochii obosiţi

De hoardele de gânduri clandestine,

Ce-au bântuit prin tine

Şi ţi-au răvăşit

Speranţele rebele.…