te zideam

în inimă

și plângeai

în ritm iambic

refugiată

în amintirea

sărutului dintâi

imaculată

în rochie de mireasă

așteptând să-ți spun

ce mortar folosesc

mâinile

mă-mbrățișau

cu sete

iederă

învăluindu-mă

hulpavă

pe dinăuntru

apoteotic

de fapt

tu m-ai zidit

în noaptea nunții

Pătând

azurul,

aerul

într-un

gest

voit,

rămase

atârnat

neglijent

de

buza

inferioară...

a

cerului.

ridică storul dragul meu

să mă așez mai bine

pe brațul aestei dimineți

acoperindu-mă de frunzele unor uitări

prea multe zvârcoliri

mișună ziua-n amiaza mare

și nicio țipenie de om nu ascultă frământările

ce răsună-n ropot

pe-acoperișul mansardei

 …

Cu indiferenţă aproape,

privea îngândurat tavanul alb

în curtea cenuşie.

Să te-nfiori atunci

cȃnd ȋmi atingi cuvȃntul

care nu mai poate spune nici

o  vraja, cȃntec sau poveste

sub steaua mea părtaşă

la minunea ȋnfăptuită ieri.

Să cununăm cuvȃntul cu iubirea

şi pruncii noştri cȃntec vor rodi,

vers sălbatec dar sublim.

Iubite, nor albastru eşti

ȋn gȃndul meu dintȃi,

adiere şi dorinţă nerostită,

chiar dacă cercul meu are

un arce lipsă,

ȋl strȃng un pic

şi tot eu…

Cuvintele mele au prins o curbura aparte,

se-ncovoaie de greutatea

sentimentelor nerostite,

poveri sublime, decȃt baloane colorate

la petreceri aniversare.

Şe rostogolesc greoi,

pline de ȋnţelegere pe cărări ȋnchise

sau aleargă diafan prin nisipul

din clepsidra sorţii.

Nu ştiu ce solie aştepţi.

Eu negociez păcatul nefăcut,

să cadă ȋncet printe cuvinte…

Le poleim, le camuflăm

Şi nimic nu ne ȋmpiedică…

când ți-am spus că pânzele incolore

nu-s pentru alpiniști

nu m-ai crezut

ai mizat că tehnica ta e modernă nu dă greș…

să ne spunem cuvintele acelea care ciugulesc din noi

să le scriem pe ziduri pe copaci cu o culoare aprinsă

greu de şters de furtuni să rămână icoane de care

să-şi şteargă buzele credincioşii în dragoste

să le ascultăm cum sună în carnea noastră instaurată

vitejeşte pe oase luptătorii dinlăuntru să ţină piept

neîncrederii şi abolirii dreptului la fericire

să ne topim în ape în păsări în cer şi în zilele ce urmează

traiectoria magnetică a…

dădurăm ce dădurăm cu mâinile
şi din piatră începură să iasă toate
istoriile hărţile şi comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare

dă-te mai încoa
dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei
vezi tot drumul strămoşilor

trecu limba în sus şi în jos
şterse chibritul de obrazul lunii
îşi aprinse o ţigară de foi
şi fredodând un cântec
oltenesc se tot duse

Tulburat de o undă de emoţie

se refugia până la revărsarea zorilor

în lungile ore suportabile.

Obsedat - bântuit de insomnii,

aprinse o ultimă... ţigară.

Suru sare sus, stai Surule cuminte

Ana are mere şi-ţi poate oferi,

abecedarul şi dorul fierbinte

din care tu singur ne vei părăsi.

Am scris despre tine-n trecut

te visam alergând prin lanuri de maci,

Sari Surule, cal al copilăriei pierdut

ce loveşti din copite şi taci!

Tu Ana frumoasă cu mere de foc

mai lasă-mi privirea-adormită pe ele,

poate Manole să aibă noroc

zidindu-ţi trecutul în visele…

ai învățat licuricii să picteze

pe umărul meu

aici spic-de-soare dincolo fir din ulciorul dragului…

Moțăilă

– o să mai auziți de el –

era omu’ de casă a’ lu’…

“absurd e vântul acesta

cum vrea să poarte el lumina

prin parâmele irişilor captivi între gheţurile ochilor”

ai uitat întrebi 

tresar şi privirea îmi urmăreşte iar melodia copacului

“din fâşiile de răsărit rămase foşnind între crengi

şi nocturna pe care o redau frunzele 

se naşte umbra ta

copacule“

ai uitat…

l-au prins
la granița dintre
frumos și realitate
și vameșii
l-au catalogat imediat
traficant de iluzii
diluate în
picături mici
altfel ar fi fost toxic
încerca să intre
printr-o spărtura
pe aripa unui fluture
în veșminte de clovn
n-ai voie
spuneau vameșii
visătorii
nu pot trece
fără pașaport

plâng și poeții
mai mereu
și-n lacrimi
ancore
stau resemnate
reptile versuri
versuri cochilii
mlădițe
zâmbind
complice către cer
plâng si poeții
mai mereu
lujer de toamnă
deghizat în lacrimi
năluci pictate pe obraz
dintr-o iubire
care-a fost un fals
un kitsch
la modă ce e drept
ce s-a hrănit

cu boabe de tristeți

și de dureri

În speranţe plăpânde întrezărea

crucea pe care îi e dat să o poarte.

Sprijinit

de peretele camerei

reînfiripând

senzaţia de tihnă,

închise ochii

şi se sili să-şi aducă aminte

vântul

scurgându-se din fruntea

plesnită

ce pătrundea nestânjenit

în încăpere.