Dacă ar fi să-i țes ceva iernii,

i-aș face o cămașă subțire cât să i se zărească sufletul,

apoi s-o trimit în orașul cu portocale

și copii îmbujorați,

până la capătul digului pe care a mers mireasă

și înapoi,…

Toate nopțile noastre sunt la fel: ca vinul vechi într-un pahar spart

la beție. Așa mi-ai spus înainte de a face o piruetă

asemenea marilor dansatori

la flacăra felinarelor.

Atunci ai aflat că te strigam. Vocea mea se agăța de salcâmii goi…

N-am să uit episodul în care ghețarii au năvălit în torida liniștii;

au spart oglinda în care se pregătea,

zi de zi,

să-și picteze idealurile

și să pună câțiva bănuți de aur

în mijlocul aeroportului  unde se îmbarcau, de obicei, vise…

Auzi regii întrebându-se de ce nu ne-au plăcut

hainele pe care ni le-au dat la probă,

amurgul din pâinea soarelui

ori välul furtunii într-o vară sălbatică,

dar taci.

Ceva ar fi trebuit să le fie pe plac, zic ei,…

amintirile nu se rătăcesc niciodată

au o casă a lor

unde-și schimbă straiele

și mai povestesc de una de alta

acolo inima ta doarme ca o regină…

Cum te mai răsfeți tu și în seara asta, Lună,

ți-ai schimbat broderia cu una de sărbători,

mergi tiptil și urmărești potecile

îndrăgostiților de demult,

pentru o reconstituire a celor ce nu mai vin nici măcar

din întâmplare la…

Inima asta – o bijuterie într-un seif vechi.

Confortul ei – o icoană în care-și păstrează crezul.

Dacă ar fi să scriu cu ea, ar alege pietrele de râu. Dar când zboară...

când zboară poartă fulgul porumbelului

născut după triburi de cactuși.…

Ascultă strigătul meu, Doamne,

și nu lăsa vulturii să ciugulească mâna de boabe

pe care le-am cules din lanul de grâu

când am avut timp,

și dă izvoare pustiului să le plimbe prin catedrale de pace,

să nu rămână umbră care să nu cunoască…

Să privești în gol e o artă. Așa am crezut eu

când am zărit derulându-se,

la câteva secunde,

niște tablouri.

Cred că se ascundeau sub umbrela vieții,

ori fugiseră dintr-o casă de oaspeți,

pentru…

n-am să ascund vara aceea care ne-a adus străzile față în față

și ne-a arătat cum se pășește

într-o iubire uriașă

am împărțit-o

ca pe un everest al inimii

apoi am traversat-o cu tot aurul ei

pe…

câmpiile și-au trimis plugurile departe

pământul a strigat

că n-o să le dea caii înapoi

caii aceia de nădejde

care au trudit

prin apele ieșite din matcă

de luni până în platoșa…

când am învățat să fac avioane de hârtie

am avut grijă să nu se aprindă

haina pădurilor

e drept

uneori au zăbovit în ochii soarelui

cât să-și ascundă zborul

într-o liniște de aur

dar s-au întors ca soldatul din schijele dragostei

atunci am cules viile

și am aflat că poți îmblânzi lupii pierduți

în flăcările toamnei

și eu îi văd

și tu îi vezi

- o ceată de umbre în mișcare

și niciun fotograf care să le…

dacă toamna ar încăpea într-o barcă

aș duce-o

pe râuri de frunze

departe departe

la est de pacific sub ochii paznicilor

aș răsuci-o de câteva ori

cât să mă roage

s-o leg…

Iată, fotografia de ceară s-a topit, a mai rămas doar bucata

din care stelele au căzut pe jar.

Jarul e din aur sălbatic, iar toamna și-a agățat trena

între izvoare.

Prin povestea asta trece un tren, îl ador,

mai mare zgomotul decât nimicul…

Uneori e bine să taci.

Atunci se aude pământul sfredelit de un cântec rănit,

gemând ca un prunc fără scutece.

Și mieii se aud întorcând primăvara

în laptele cucului!

Nu, nu ești…

De-ar  fi să merg șchiopătând să te aflu,

prin deșert ori păduri tropicale, prin viscol și cariere de piatră,

tot voi da de urmele tale,

scria în jurnalul unui soldat pierdut în tranșeele dorului,

cu furtuna mă voi lupta și în chingi

o voi…

Stai rezemat de un copac bătrân și răsucești pipa;

l-ai întrebat ce timpuri a prins

și ai aflat că de sute de ori a răspuns până acum asta

cunoscuților și necredincioșilor,

apoi ai început să-i vorbești despre culoarea ochilor mei;

îndată,…

mai mereu ne-am plimbat de-a lungul unui râu sălbatic

nu știu câte stânci mângâiase

ori câte zăpezi a topit de la izvoare

dar știu că venea de departe și avea cale lungă

îmi puseseși pe umeri două-trei valuri

iar în suflet o bucată dintr-un sat cu cămașă nouă

și o casă cu horn…

Cum să-mi uit sufletul în stânca zgârie-nori

când toată viața am sculptat la ea?

Te modelasem cu răbdare, așa cum ai vrea să-ți faci o colibă

în care să îmbătrânești fără griji,

acum aveam opera de artă și un ochi magic,

iar soarele dădea…