Munții- în flăcări

stau îngenuncheați în fața altarului

chemând izbăvirea cerului

plouă cu scrum

și se asterne cenușă

peste bucuriile verii

vulturii au ajuns sinistrați

iar cocoșii de munte

s-au stins îmbrățișați cu iubitele

cerbii și-au pierdut coarnele

și urșii plâng

cu ochii răniți și labele arse

pribegind pritre cioturi și scrum

azi din nou

s-a înfuriat cerul

îi fulgeră ochii

și-i tună răgușit…

Dragă                                                                       O săniuţă  pentru inima ta                    

gina zaharia                                                                                                            ionel mony constantin

Îți merg prin suflet, nici nu știu,                  …

mă vei găsi poate într-o zi

pe marginea unui gând de demult

(singurul care mi-a mai rămas)

eu nu voi fi acolo

dacă vrei

așează-te lângă mine

și așteaptă-mă...

Îți merg prin suflet, nici nu știu,

Dacă mai am sub pași vreo stradă, 

Dar parcă aș fi vrut să-ți fiu

Un fel de cântec pe zăpadă,



Un cântec pentru care lancea

Cu toți vitejii s-a luptat, 

Și care-ntreabă-n taină pacea,

În ce culori ne-a răsfățat?!



Îl simți și tu, și eu îl cred,

Aproape orbi, aproape singuri,

Cum aș putea să nu dezmierd

Un pescăruș cu…

să ne-mpletim

degetele

mâinile

sufletele flămânde 

privirile lunecate hoţeşte

pe inima mea

stă doar gândul

sânilor tăi încarceraţi de tristețe

tăcerile asurzitoare în care

murim sub

ţipătul vulturului

din această istorie sufocată

 de un Capulet și

de un Montague

dictatori pe destine

pe sticla timpului

atât de subţire

ochii dronă ai lumii stau lipiţi

de…

Nu sunt poet...                                                                 Nu ştiu...

 Camelia Ardelean                                                          Ionel Mony Constantin



Nu sunt poet, cel mult un trubadur                                      Nu ştiu ce sunt: poet, sau trubadur?…

Ai răsturnat în calea ta munții, nu ți-a păsat că fără ei n-am fi atins niciodată cerul,

i-ai transformat în câmpie, răsărise iasomia ca o glorie risipită,

ți-era ciudă că ai bătătorit visele noastre, le sărutai și iar le striveai,

în urma ta le-am adunat și le-am promis că nu le voi părăsi nicicând,

atunci am simțit că am fost dreaptă cu mine.

Odată am povestit unui necunoscut câte ceva despre viața asta șchioapă,

când e în preajma…

Nu sunt poet, cel mult un trubadur

Al zărilor foșnind arar sub pleoape,

Un rătăcit pe-al sorții abajur,

Ce-și ia răgaz din lună să se-adape.

Nu sunt poet, ci un refugiat

Pe marea găzduită de foneme,

Din timp în timp, la nori afiliat,

Îmi dezvelesc azurul prea devreme.

Sunt un golumb ori poate-un albatros,

Când zborul mi-e votiv, ce mai contează?

În orologiul meu de vânturi ros,

Tic-tacul se apropie…

mă apropiam de Eminescu

zăream un băiet

ce cutreiera păduri până-n a chaosului văi

unde

ca-n ziua cea dentâi

izvorăsc lumine

mai apoi îl răsfoiam pe Blaga…

algebră planetară

nu-i nevoie ca pe-o gâză paranoică să mă privești concentrat

din lentilă de arhivar

pentru că algebra mea astrală nu aliniază aceleași sunete comune

în claviatura unui timp împărțit egal aceleiași eternități

fără discriminări de emisie

când te invoc smerit nu mi te-arăta doar ca un demiurg de duminică

nu doar odihna și-a pus pecetea pe epiderma stelară din…

Culpeș ochiul ți se frânge

înțesând privirea-mi blândă

leneș curg picuri de sânge

pe-o venă deja bolândă.

Ți-am deschis fereastră albă

lacrima ți-am șters cu palma

în proțap purtai o jalbă

răstignind clipe de-a valma.

Știu, ți-ai prins vântul în plete

și de glezne lanț de aur

vămile-ți par desuete

și te crezi al lumii faur.

Uiți că timpul este-acela

ce frânge în rai blesteme

din lăstar rămâne…

Spune-mi

câte felii din timp

vei mai tăia în vârful cuvântului

pentru cine vei mai spulbera cenușa rămasă

în cercul închiselor clipe

rostuind punți efemere?

Pervazul ferestrei meschine

prăbușirii este sortit

n-ai înțeles că

pasărea neagră pe limba ei piere

că nopțile tale

sunt zilele mele prinse în carusel

făurind mărturii peste tâmple

că degete albe încropesc vrej diafan

să-i poată gusta dulcele…

Mă priveşti

cu zâmbetul prins între două maluri

dincolo de el sunt eu

lupoaică albă

cu sufletul rezemat în tinereţile mele

mi-e frică să trec

e atât de îngust hotarul

dintre răsărit şi apus

Te privesc

în răgazul…

ca o duminică de Paşte

cu mirosul de cozonaci în priviri

şi sânii plini

de vinul Împărtăşaniei

surâsul ţi-era încondeiat

aşa 

ca un ou de pus în vitrină

iar tălpile

tălpile păreau să te poarte

deasupra colbului

nimeni nu ştie nici acum de ce 

sau de unde

dar când ai intrat

în biserică goală

de orice prejudecată

timpul s-a oprit câteva eternităţi

să numere cu tine…

Am visat în visul tău,

mă căutai, cu soarele aprins,

mă căutai cu lanterna lunii,

treceai peste anotimpuri,

pe piscuri de munți...

când am aflat, am ieșit din vis

cu mâna întinsă, ți-am șters noaptea

de pe ochii triști

și am îmbrăcat rochia de flori

pregătită să-mi dezgolească…

Cui să îi spun că

ultima lacrimă

arde obrazul înveșmântat

în noian de suspine

că ultimul tău gând 

crevase adâncește

în inimi zămislite din propriul sânge

privirile îți caut

în amintiri

și-un munte de cuvinte

rostirea de o viață

nu se vor pierde tată

pe ultimul tău drum



dulci mărturii 

ofrandă acelor dimineți

cuvinte așternute în calea-mi

și-n tolba vieții hrană

pentru un drum mai…

E atât de târziu, tată!

nu pot să-ţi mai spun…

nu pot să mai adun anotimpuri cu tine…

fiecare clipă-ţi soarbe risipirea,

privesc trupul sufocat de cer,

ca şi cum aş asculta prevestirea,

ca şi cum mi-aş vedea recompunerea

dispre azi spre ieri.

Nu ştiu ce mă doare mai…

în ce lume pârcălabă îţi purtai

dimineţile femeilor iubite

fractalii ştiuţi

nu te cuprindeau

gândurile

– eşarfe carnivore –

nici atât

iar…