De la un timp, culorile,

toate culorile

violente,

paşnice,

fierbinţi sau

reci,

poartă în ele

un strop de negru

- o gaură de vierme -

Cineva

a început să-mi sape un tunel

în piept

se apropie de omoplaţi…

curând,

va zbura pe-acolo

un fluture de noapte

Mi se va întinde oare

vreo mână de lumină?

Tu ştii…

în cruce de lumină

celui ce ma strigă

 …

Tu nu-mi mai vii, eu nu-ţi mai ies în cale

Se înierbează vechile poteci

Încercuim tăceri adiţionale

Pe hărţi de zbucium. Nopţile ni-s reci

Pe verticala nimburilor noastre

Se-mplântă suliţi oarbe de cuvânt.

Şi pierdem timpul rezolvând incastre

Sub mângâierea blând-a unui vânt

Ce ne aduce-n umbre despletite

Poveşti de dor care s-au scris în praf

Şi doar de ochii trişti mai sunt citite

- În fiecare…

Oamenii – şoareci

Se ascund în ruine

Când toamna vine

Peste noi…

Zeii s-au lepădat de ochi

Au simţit că nu mai au nevoie

De ei

Şi i-au aruncat din vârful olimpului

Drept în inima mea

Ciudată senzaţie

Este asta…

Omul cu inima plină cu ochii zeilor

E orb

Doar inima îi arată

Cum sunt culorile muntelui

Am crezut

Că dacă spun albastru te spun

pe tine

Iar dacă spun verde îmi sterg urmele

Dinspre tine

Despre negru nu am crezut nimic

Pentru că ştiam că pescăruşul nu poate…

N-am să te uit, dar dacă o voi face,

Să rătăceşti prin vise nopţi la rând,         

Să-mi torni peste iubirea care zace

Licoare, să te-aduc mereu în gând.…

În subita linişte de afară,

cu un surâs vag pe buze

rămânea premeditat nemişcat.

După câteva minute

de aparentă indiferenţă,

împietrit, preţ de o clipă

lăsase să-i scape din mână

invadând totul

întunericul şi tăcerea.

Conturat într-o deschidere îngustă

printre pleoape,

întredeschidea ochii

supus unei mişcări lente.

Lăsa impresia că aţipeşte…

Cu gândul

de a se pierde,

faţă în faţă

cu durerea lui surprinsă,

umbla fără ţintă

incapabil să gândească

în liniştea aparentă

a vorbelor.

Pe o margine a realităţii,

trezit din adâncuri,

se descoperea în sfârşit

privind

cu o curiozitate neascunsă,

buzele ce se jucau

cu un surâs neterminat

în mângâierile timide

să întârzie clipa

într-un fel de…

HAŞURĂRI

croaziera vieţii mă-ncepe

răscrucea-şi ascute de mine dinţi şi gheare de fiară

răscolesc mâluri grozave talazuri întrebătoare

ochi de diamant

vor îngropa între coaste de-abis

ventuze de-ntuneric să haşureze…

în luna dulce-a lui april

oriunde-aș fi, oriunde sunt,

eu m-am lipit de-acest pământ,

mă umple alba lui dogoare

și frumusețea lui mă doare.

vin în cenușa mea de- acasă

și mă așez la vechea masă,

ochiul mi-ngheață…

ne jucăm de-a iubirea

pe cățărate

tu pe un pisc eu pe o altă tristețe

mai mare e mila ta

doamne din ce în ce mai puține

prin trecutul meu

nimic nu se compară cu numele





numele tău pe pagina unu

pe pagina un milion

de ani de vor trece

tot acolo sculptat în fiecare celulă din mine

răzbate strigătul

tu

și-o iau de la capăt

tu

nu-mi rămâne nimic

doar numele tău

strivit de privirea-mi goală…

Parcă

visul

s-ar

furişa

Din

măruntaiele nopţii

În

noaptea fragedă

a

trupului

Parcă stelele

vijelios

se-nalţă

din

veşnicia sufletului

Visez şi zbor

Dintr-un vis

în

altul

Parcă

visul

mi-ar

ascunde-n cuvinte

înaltul…

doi câte doi

precis dormeai

trupa de flori venea spre mine

într-un concert amețitor…

Opreşte soarele cumva-ntr-o umbră

şi povesteşte-i despre răsărit,

de vis târziu când noaptea-i sumbră

şi ochii care-n lacrimi s-au trezit.

Spune-i de noi când rătăcim cărarea

la margine de zori nedefiniţi

şi despletim din raze depărtarea

iar fluturii prin rouă sunt grăbiţi.

Dă-i murmurul izvoarelor sub stâncă

când ciutele în apă se privesc,

tot aşteptând din valuri o poruncă

şi totu-n jur e-atât de…

lasă-mă să-ți fiu o floare de om

i-am spus cireșului

una amar de albă la suflet

nu tu ești doar un plop care tremură

în arșița asta de viață

lasă-mă să-ți fiu un flutur de om

i-am spus vântului

unul cu aripi din așchii de cer

nu tu ești doar o vâslă ce urlă a lup

în furtuna asta de viață

lasă-mă să-ți fiu doar umbră de om

i-am spus demonului

una mai neagră decât gândul cel negru

nu tu ești doar o moarte…

cârciumare

amestecă licoarea aceea

și las-o la marginea șoaptei

voi veni negreșit…

Ce faci astăzi?…

Cică asta-i norma cotidiană a poetului