De ce mă plângeți? Încă n-am plecat, 

deși îmi trece stolul foamei prin stomac,

deși aș bea, de sete, vin dintr-un butoi,

ca să uit de vremea scursă printre noi

și, spre dimineață, fără să-nțeleg,

aș bea numai moare, trupul să mi-l dreg.



nu mai plânge, mamă, patima de-a bea

este moștenită. crezi că aș putea

să-mi reneg obârșia? nu, mămucă,-ți spun,

sunt…

la revărsatul zorilor linia orizontului are gura căscată

rumegă stelele cu nume de om și le înghite 

infinitul e un stomac al timpului prin care

Dumnezeu își face veacul de singurătate

cerul aruncă asul de sub mânecă pe la șapte fără ceva

pe masa tăcerii doar zgomotul pașilor și-un câine flămând

o cutie de carton o coloană vertebrală rezemată de stâlp

e frig și primăverile îi tremură în vânt se aud florile cum mor

nu numai…

meu e că nu ştiu

să mă satur.

Înghit timpul

nemestecat de foame

dintre cafeaua proaspăt macinată

de distanţa somnului,

cu fumul strangulat

în gări de tren,

fără legătură directă

cu tine

pe celălalt ţărm

unde mi-am lăsat sufletul  

atunci

când tu dormeai

în visul

cu mine.  

  …

e târziu, dragul meu

luna și-a luat lumina în brațe 

nu mai veghează tabloul nostru nocturn

liniștea ne înghite ca o sugativă

fără să întrebe când se zbat în noi

iubirile ridicând câte o povară

pentru fiecare anotimp

e târziu, dragul meu

pieptul tău îmi primește (ne)odihna

legănând în suspine obrazul ascuns

orele se șterg fără urmă

va mai fi o dimineață 

înainte de tăcerea plăpândă

pe firul…

Azi sunt de mine detaşat, sunt un alt eu,

pământul strigă paşilor să se oprească,

nu mă-nţeleg şi-n explicaţii, foarte greu

pot da răspuns la o-ntrebare nefirească.

Mă contrazic în gânduri fără nicio vină

negativist în tot ce pozitiv ar trebui să fie,

părerile sunt împărţite dincolo de cină

iar haosu-i stăpân pe-ntreaga armonie.

Pe buze-au îngheţat şi şoapta şi cuvântul

ecoul spart s-a prăvălit în liniştea…

în trecut nu-i chiar așa de cald

prezentul are gustul staticului și-al rutinei 

mai bine dau o raită prin mine să văd ce-am mai făcut

odinioară

închid ochii fizici și deschid interiorul

ai zice că-i un soi de beci dar e un pic mai altfel

cel puțin aparențele salvează

amintirile par ordonate incolore pe alocuri

tăcute tresar la atingere li se pun…

ne însuşim întunericul

fără a gândi că prin traheea noastră

poate circula

ceea ce mulţi numesc libertate

dacă i-ai  asocia lumina

poate n-ai fi nevoit să renunţi

în lagună e linişte

cuvintele ei sunt frunze

prin vântul ca un cimitir

 în care mor sunetele

pe rând cum stelele se sting

fără nume

dincolo de oglinzi stă adevărul

oglinda

se risipește-n neliniștea aburilor

umbrele  trec în șirul alfabetului persan

cuvântul din tine îmbrăcând litere aldine

întunecă ramele dimineții

argintante-n necuvântări



liniștea goală

scrijelește iriși sângerii

picură lacrima 

pelinul



un tu ieri

un noi astăzi

ecoul necuvintelor

sugrumă vocalele…

de mii de ani peștera mea privește un râu imens

un râu cu sânge de culoarea cerului

peștera mea îl mângâie doar când vine ploaia

cu praful ei și cu puțin din pielea frunții sale…

de ghiocei din barbă,

într-o stare de nervozitate

necontrolată de mine,

a dispărut

sub aparatul de unică folosinţă

aplicat în toate direcţiile

feţei ce nu mă lăsa

să văd desenul din lună.

Eram prea mic,

(nici părul ce-mi umbreşte

ochiul

nu puteam să-l văd)

(a)plecat adânc la poarta

-n care…

sunt iubita ta dar nu pot veni singură la întâlnire

îmi scot cimitirele la plimbare

las acasă doar soclurile limba vorbită de ele e scoasă demult din uz

iele zălude tatuează orbite la încheietura viselor

când te mut din abisul coapsei drepte în stânga răstignirii

nu pot fi tabloul încartiruit în rama războaielor tale

am în mine un ocean de geneze 

să împrimăvăreze pupila…

Pe iarbă, flori şi frunze roua străluceşte,

destin cuprins de flăcări ce grijile îi ard,

un răsărit frumos ce viaţă-mi dăruieşte

făcând între tristeţe şi vraja ei un gard.

Aievea prind în palmă a zilei prospeţime

şi marea ei albastră în care mă găsesc,

un piedestal în suflet cu treptele sublime

urcate de-amintiri ce nu ne părăsesc.

E-atât de-aproape cerul de tâmplele albite

îi simt îngrijorarea când mugurii…

O calpă tăcere apasă poveri;

Amarnice clipe vecernii alungă,…

Lasă-mi Doamne pașii,

cuvinte rostite pe litere

într-un alfabet ce l-am uitat

și încep să învăț

mersul târâș pe genunchi.

Nu te mira că mai pot străbate

drumul uitat, trudit pentru mine.

Când nu-mi mai ajunge calea,

toiagul meu visul

colorează și modelează…

stranietatea

de a fi

singur nesingur



lumea e un pom

cu legăturile coapte

între oameni

ce se cunosc

şi nu se cunosc



energia întregului

se mişca se zbate

în toate direcţiile

croind realităţi

din iluzii



stranietate a mişcării

de-a sta nemişcat

a sfârşitului

ce nu e decât început

şi cel din…

doar

o cafea

neagră

am pregătit

în dimineaţa asta

cu aromă de tine.

De îndulcit,

ştiam că ai să vii

să mă (re)cunoşti

în mulţime.

M-am lăsat

îmbrăcat de măşti

să nu împart

clipele din noi,

să mă aflu

pe drumul gândului tău,

să mă laşi

să (o) beau

de…

am lăsat câțiva arginți

pe galeria de vinuri vechi nu bănuiai că o înghițitură

te poate întemnița

în locul unde ai ascultat mierlele toate

deasupra lanțurilor

treceam prin inele cu îngerii era deajuns să mă răsucesc

dar nu vedeam decât piruete sărace

una eram eu cealaltă filozoful care-mi citea

de la dreapta la stânga tăcerile

du-te pacoste am șoptit și toate colțurile păreau semiluni

în care ne vom fi odihnit…

 Ascultă simfonia din ultima ta noapte

 Care desparte iarna de-aroma primăverii

 Și primenește-ți gândul cu-mpătimite șoapte

 De dalii parfumate  ivite-n taina serii!     

 Descântă cu licoare de-ambrozie dulce, vie,     

 Rătăcitoare doruri,  nescrise de cuvânt,

 Înseninează-ți ochii cu nard și iasomie,

 Dezleagă anotimpuri de dor purtat de vânt! 

 Nu întreba salcâmii, nici roua de pe flori,

 De-ți…

pe marmura rece şi albă

zace lumina

dimineţii

reci adieri îi sorb durerea

din inimă

plecările şi-au făcut casă



în oameni fără suflet

locuiesc aşteptări cu chipul tandreţii

măşti



la capătul vieţii viscolind cu nepăsare

o uşă închisă îmbrăţişează întunericul

la îndemână

a mai rămas plecarea şi el

într-un colţ

în pânza de păianjen încremeneşte trupul gol al tristeţii

s-a…