Tot ce a mai rămas

[Maria Mitea]

tot ce a mai rămas

deasupra vârfurilor de brazi

era semiluna,

                     aluneca ușor, în noaptea fără glas,

o licărire slabă

plângea-n tăcerea rece a stelelor

numai pădurea,

                           singuratică și mohorâtă

părea vie,

de parcă cineva se împletise printre crengile

înghețate,

și tot ce a mai rămas

era semiluna,

                     ușor aluneca în noaptea fără lacrimi

[Stanescu Valentin]

Maria, iată un comentariu-poezie ca o trecere către un alt palier al trăirii de a fi!

Am în grădină zeci de metri cu irişi de toate culorile. Dimineaţa, sunt de o frumuseţe ce sfidează clipa. Şi roua şi ploaia le sărută petalele şi îmi toarnă în suflet valuri de emoţie. Am rezonat la ultimul tău vers de mai sus şi a înmugurit o Valentă.

 

 

 

văd stropi pe irişi

 

văd stropi pe irişi

şi pe bujori

din ploaia

scursă-n

zori

 

văd stropi pe irişi

culegând sori

culoare

frântă-n

flori

 

văd stropi pe irişi

când îi dezmiezi

sunt lacrimi

din ochi

verzi

 

văd stropi pe irişi

lujeri subţiri

de tine

mi-aduc

ştiri...

 

[Maria Mitea]

Tudor, mulțumesc de trecere și semn! 

Mi-ai făcut o bucurie, iar citatele, versurile poeților clasici m-au dus și mai departe spre ” încremenirii lumii” gând ... 

[Maria Mitea]

... cam așa e, Valentine, e o poezie cu-n fel de agonie înghețată printre crengile pădurii.   

Mulțumesc pentru popas! Mă bucură trecerea ta!  Să fie cu inspirație

ziua asta caldă,

aburindă,

din ceață

                își trage suflarea

după noapte ploioasă 

iar stropii se-odihnesc pe iriși 

[Tudor Cicu]

...„cineva se împletise printre crengele

înghețate”...

Arghezi avea un vers al încremenirii lumii într-o tăcere totală. Spunea: „Merge marea, merge cerul împovărat de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. Ca și în poemul tău, planeta pare încremenită în ceva nedefinit. Ne-am oprit şi noi, și nu mai vrem să mergem înainte. Când ne vom trezi din această încremenire , va fi poate prea târziu (cum spunea Petre Ispirescu în „Omul de piatră”): „O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea stricate?” – cum scria poetul Ion Gheorghe. Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile și tăcerile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”, că nu este nimic palpabil decât TOT ce trece: „...semiluna/aluneca ușor în noaptea fără lacrimi”.  (Îi dau dreptate lui Valentin: „un concentrat de poezie și emoție”)

[Stanescu Valentin]

Maria, simt aici o poezie ca o spirală spre ultima haltă fără glas, fără lacrimi, fără zâmbet între doi poli: agonie şi extaz... Felicitări pentru un concentrat de poezie şi emoţie!