Singurătăți albastre, v-am așteptat demult...

Sub arsele aripi am vrut să vă ascund...

Orgoliu-al creaturii – înghite-mă și crește!

De colții tarantulei – de mine – mă ferește.

Din pace-mi rup povara – tot mie-mi sunt dator:

Pe drept iubesc făptura și nu pe Creator?

Neghioabă cutezanță, odată te oprește!

Pe creator, pe mine – de mine – mă ferște...

Micime fără vină – te stinge și-apoi mori!

Am…

cândva în ochii mei te-ai oglindit...
e-așa de mult c-abia de mai țin minte
de te-am visat... sau chiar te-am întâlnit

și-ți caut rădăcinile în suflet
și doar în amintire te mai strâng...

și nu mai știu dacă surâd... ori plâng...

După coaste-ncețoșate,

dimineața-ncet răzbate;

Câmpu' liniștea și-adună

într-un spic cu pârgu-n lună.

Vânt cu buza tremurândă

răscolește-a ierbii undă…

Te-am crezut nesincer,

dar nu atât de nesincer.

Până la urmă poemul ipocrit

a venit asupra mea să mă strivească.

Numai că ea, singura nevinovată,

inima, s-a sustras obnubilatei tale premeditări.

A întors spatele şi era gata.

Doamna pricepută la tarot asta a arătat clar-

e vorba de-

pe dinăuntru moartă.

În biserica Sf Elefterie mă rugam să mi se întâmple

ce mi s-a întâmplat,

ce mi se întâmplase deja.

Când am…

Scarpină-mă printre coaste -
Poţi să-mi rupi chiar din ţesut;
Fă-ţi doar griji de gânduri proaste,
Voalate ca rebut.

Ştiu că e salubră fila -
Foiletată prematur;
Pentru că ţi-e mare mila,
Rog, nu-mi întocmi retur.

Garantez să sânger jenă -
Mai ales prin pieptul spart;
Să-mi montez, apoi, pe venă
Pocăinţa... ca restart.

Fără noimă se duce și m-ar vrea aproape

Și toamna păgână cu tristețea pe pleoape;

Le știe pe toate și cu toate se-ngână,

Desfiră iluzii ca pe-un caier de lână.  

Haide, gustă din leac, îmi repeți dimineața,

Norii și vântul nu întunecă viața;

Mai curând te trezesc netezindu-ți cărarea

Și te pun față-n față cu zidirea, iertarea...

N-am ajuns prea târziu, nici devreme nu-mi pare,

Dar am fost reținut de un semn de-ntrebare…

în desișuri fără umbre am căzut

m-am hrănit cu seva din pământ 

și sunt! 

Moartea?!... nu mă sperie

am primit, în dar, Viață!

glas și zâmbet de copil

au pictat feeric
sufletul meu răscolit

gânduri vechi au înghețat

și sunt!

un cronometru

și un stilou fantomă

restu-i cerneala

Costel Zăgan

ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie
și nici nu știu de ce mi-o fi zâmbit
că eram trist... tăcut și obosit...

ce-o fi găsit la mine-acea femeie
spre-a plămădi surâsu-i minunat?

mă-ntreb de mi-a surâs... ori am visat...

Lângă noi, când se cască sinistrul,
acel divin răcnet,
woodoo, woodoo,
faceți bine sufletului meu din mine.

Urcuş la munte, simplu urcuş

peste poteci.

Prieteni, să mergem în cete,

pedeştri asasini în munți-

castele de piatră în nori fumegând.

Prieteni- o horă peste stânci.

Lăsaţi-vă aripile acasă,

să nu uitați asta înainte sa plecați.

E un lung travaliu.

Munții au coapse solide la apus,

jumulim stârpituri de raze,

oarbe raze,

trenuri prin gări năpraznice

trec printre fraze.

Prieteni, opriţi-vă din tremurat!…

Cu fiecare pas

Cu fiecare pas pe care-l fac

Un cerc se mai încinge la copac,

O clipă se ascunde sub obroc,

Un vad se strânge ca să-mi facă loc.

Din cât, pe lume, fost-a să adun,

O umbră se mai ține de zăbun,

Un gând se despletește irosit

În căutarea fără de…

Faraoni cu degetele de la picioare
încrucişate
ieşind din ochii mei sticloşi,
când mă-ntâlnesc cu tine, cu tine și cu tine
și dau impresia ca nu vă văd.
Dacă-aş putea să vă fac a înțelege ca îmi plac cerbii
pe o creastă de gânduri
ridicați,
ați vedea că pe tâmplele lor s-a pornit înţepenirea lumii.
De aceea se reped dihănii cenuşii din întuneric,
să le disece jugulara.

Îmi plac străzile

când sunt limpezi

și care nu se întretaie.

Niciun sentiment de vinovăție nu le poate învinge.

Eu trec peste ele cu hoitul unui cerșetor

întâmpinat de inima mea.

În visul meu, lacrimile se dau de-a buşilea timid,

nebune clopote care sting

copiii porniți din lemn de chitară,

iubirea iese din noi,

un șiroi de lavă murdară.

Promite-mi noapte

c-o să fie ultima oară când aud

cântec de greier…

va veni cândva o cu totul altfel de zi

când vântul va bate și n-o să-l mai pot auzi

de-azur va fi cerul și n-o să-l mai pot vedea

bucurie, tristețe, nimic nu vor mai însemna

n-o să mai pot să râd, n-o să mai pot să plâng

n-o să mai am putere în brațe să te strâng

nici pe tine râzând n-o să te mai pot vedea

nici cu vorbe grele n-o să te mai pot certa

nimic nu voi mai ști, nimic nu voi mai fi

n-o să-ți mai pot scrie în veci…

Nu mă întreba de ce aţipesc

uneori cu gândul dăltuit

pe frunte.

Pleoapele mele sunt şirete.

Când se vor deschide,

gândul se va prinde de ochi.

Am văzut flamingi cu

gâturi roz prinse de cer

şi-ndoite.

De ce oare niciodată

gândul nu se va prinde numai

de pleope,

întotdeauna numai și

numai de ochi,

ca o stranie coincidență de nume,

căci în loc de ochi poți

să spui gând,

dar nu e același…

Of!, mireasă creolă pețită de vântul ce va să se reverse

peste zbuciumul tău lăuntric, smulgi necontenit

și-atemporal petale de nisip ce-au fost - odată ca niciodată -

viață zămislind genuni și-oglinzi de sare. Poate un nautilus

sau…