Umbra

[Corneliu Neagu]

De ce te mai întorci acasă, tată? –

doar știi prea bine, casa-i dărâmată,

în locul ei găsești o altă casă,

solidă-n ziduri, mult mai arătoasă,

dar nu este la fel de primitoare

precum căsuța noastră cu pridvoare.

Iar eu, când vin acolo câteodată,

parcă-s străin la mine-n curte, tată.

Doar mărul ce mai dăinuie la poartă

mă mai întreabă seara despre soartă.

Nici el nu cred că se mai simte bine,

stă aplecat, iar fructele-s puține...

Cu trunchiul său, cândva atât de falnic,

zidit între betoane pare jalnic.

Nici ploaia nu-i mai udă rădăcina

de când betonul a umplut grădina.

Eu știu că mai apari prin curte, tată,

să reclădești căsuța dărâmată –

cobori din Constelația Licornul

doar noaptea când ne frânge somnul

și către zori, pe când cocoșii cântă,

te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă.

Iar eu trezit, în plină dimineață,

văd umbra ta cum se topește-n ceață,

și lacrimi grele ochii mi-i inundă  

când mira soarelui apare tremurândă.

 

 

 

 

 

 

[Corneliu Neagu]

MULȚUMIRI ALESE CU DRAG CELOR CARE AU LĂSAT AICI COMENTARII SCRISE! SUNT BOLNAV DE COVID ȘI NU ȘTIU CÂT VA MAI DURA ACEASTĂ BOALĂ ODIOASĂ.

[Maria Moise]

„Umbra” un simbol al absenței-prezenței, o amprentă a unei persoane, care  deși nu mai este fizic alături, ea rămâne vie în sufletul celuilalt. Multă sensibilitate! Felicitări!

[Ada Nemescu]

Versuri puternice, de o mare sensibilitate! 

Vă felicit, aDa

[Grig Salvan]

Înduioșătoare poveste a casei care nu mai este. Eu retrăiesc această poveste în fiece noapte. Am copilărit în casa bunicilor și părinților mei, casă bătrânească pe care cândva am dărâmat-o și am clădit o casă mare și modernă în care mă simt confortabil... dar, în visele nopții mă revăd mereu în casa veche, resimt toate senzațiile de atunci din copilărie, revăd chipurile de odinioară ale bunicilor, ale mamei mele și tatălui meu. Mă bântuie casa veche în care parcă mi-aș dori să revin în orice moment și să retrăiesc totul alături de cei dragi și duși din lumea asta, ca și casa copilăriei mele.

[Mihaela Popa]

cât de frumos ați redat starea de aducere aminte a unui trecut care nu se va șterge niciodată din noi

admirație!

[Corneliu Neagu]

Minunat comentariu, doamnă Maria Moise! Se simte în cuvintele dumneavoastră o descifrare clară și pertinentă a sentimentelor poetului, un dezrădăcinat care și-a pierdut legătura cea mai puternică cu locurile natale, CASA PĂRINTEASCĂ. Cursul vieții ne duce, de multe ori, pe drumuri noi, dar gândurile noastre nu se pot rupe niciodată de locurile natale și ființele dragi nouă-părinți, frați, surori, prieteni din copilărie, casa părintească...Acolo ne reîntoarcem cu cu drag și speranță, ori de câte ori avem prilejul, să ne reîncărcăm bateriile sufletului care păstrează, în adâncul său, amintirile copilăriei. Iar când ceva lipsește de acolo suferințele sufletești pot deveni adânci și puternice. Cred că și domnia-voastră ați resimțit asemenea sentimente de pierderi ireparabile... Vă mulțumesc cu prietenie și respect pentru acest comentariu minunat!

[Maria Moise]

Poemul "Umbra" este un elegiac omagiu adus memoriei tatălui și casei părintești, transfigurată de timp și înstrăinare. Într-o lume schimbată, poetul caută rădăcinile pierdute și regăsește, în taina nopții, prezența tatălui, o umbră caldă, o veghe tăcută. Cu un ton profund melancolic și imagini pline de sensibilitate, poetul evocă durerea pierderii și dorul de rădăcini, într-o lume în care betonul a înlocuit grădina, iar liniștea de odinioară s-a risipit. Versurile curg cu o melancolie blândă, ca o lacrimă ce udă amintirea și înalță o casă nevăzută, zidită din iubire și dor. În fiecare vers se simte absența care apasă, dar și prezența tainică a celui drag, a tatălui, întoarsă în amintire și vis. E un strigăt tăcut al sufletului, care nu uită. Umbra tatălui devine simbolul unei legături sacre, ce transcende timpul și spațiul, reînnodând tăcut firul memoriei în fiecare dimineață. Atât de emoționant, o șoaptă a dorului, o rugă către trecutul care încă bate în inimă! 

[Corneliu Neagu]

Stimată doamnă Vasilisia Lazăr, am citit cu sufletul la gură minunata dumneavoastră analiză literară, care întregește și conferă plusvaloare creației mele lirice! Vă mulțumesc cu prietenie și respect pentru tot ceea ce ați scris în acest comentariu pe care l-am citit, de mai multe ori cu plăcere și emoție! Onorat!

[Corneliu Neagu]

Stimate domn Tudor Cicu, ca de obicei, comentariul domniei voastre este o lecție valoroasă de tălmăcire a unei creații lirice ce ne vorbește despre viață și moarte cu naturalețe și fără spaime sau fără viziuni care să ne înspăimânte ci privindu-le ca pe o simple călătorii ale omului printr-un univers pe care nici nu-l înțelege pe deplin, dar căruia încearcă să-i atribuie valențe ce decurg tocmai din trecerea noastră "efemeră" pe acest pământ. Legătura noastră cu ceea ce a fost în trecut ne conduce, uneori, la viziuni onirice care dau sens existenți noastre gânditoare și menirii de a fi și de a merge mai departe într-o altă lume care să fie un alt drum spre desăvârșirea esenței noaste spirituale. Onorat de tot ceea ce ați scris aici despre poezia mea!

[Vasilisia Lazăr]

„Umbra” este un poem emoționant și profund, care explorează teme precum dorul, schimbarea, nostalgia și legătura spirituală cu părintele absent. În versurile sale, autorul își exprimă durerea și melancolia față de casa veche, dărâmată sau transformată de trecerea timpului și de modernizare, dar și față de figura tatălui, care este o prezență spirituală, o umbră, un spirit ce vizitează locul drag, deși știe că locul nu mai este același. Casa a fost dărâmată, înlocuită cu una solidă, dar lipsită de farmecul de odinioară. Aceasta simbolizează trecerea timpului și pierderea valorilor tradiționale și sentimentale. Însuși poetul, atunci când se întoarce la casa copilăriei, se simte străin, deși casa e încă acolo. Mărul, singurul martor al trecutului, pare a fi și el afectat de schimbări, fiind înconjurat de beton și uitare, simbolizând moartea naturii și a vieții simple. Tatăl reapare noaptea ca o ființă care vine să reclădească sau să aducă aminte de trecut, dar care trebuie să se întoarcă în cer până la zorii zilei. Umbra lui se topește în ceață, iar ochii poetului sunt inundați de lacrimi la vederea soarelui tremurând, simbolizând durerea despărțirii și dorul de ceea ce a fost odată. Soarele, ca simbol al vieții și al speranței, pare fragil și efemer, accentuând sentimentul de pierdere. Poemul evocă dorul de trecut, de valorile și oamenii dragi dispăruți, și reflectă asupra modului în care timpul și schimbările sociale ne pot face să ne simțim departe nu doar de locurile copilăriei, ci și de cei pe care îi iubim. În același timp, sugerează că amintirea și spiritul celor dragi continuă să trăiască în suflet, chiar dacă fizic nu mai sunt printre noi.

Structura poemului alternează între imagini concrete ale casei și ale naturii, precum mărul și curtea, și imagini metaforice legate de prezența tatălui — coborând din „Constelația Licornul” noaptea, revenind în zori. Aceste imagini conferă poemului o notă de mitic și de simbolic, sugerând că tatăl nu este doar o figură fizică, ci și o prezență spirituală, o amintire vie care încă veghează.
Minunat! La mine, de 25 de ani de când a plecat tata, aproape toți pomii care erau atunci s-au uscat. :(