Sunt singur, Doamne...

[Stanescu Valentin]

 

Sunt singur, Doamne,

departe de cel pe care l-ai zămislit.

M-ai ridicat din pământ

dar zborul meu a fost prea scurt ...

 

Sunt asemenea copacului,

rând pe rând îmi pierd frunzele:

frunzele amare ale răutăţii frăţeşti,

frunzele dese ale invidiei,

frunzele murdare ale răutăţii omeneşti,

frunzele  schimbătoare ale vicleniei,

crescute toate din seva ascunsă a ispitei,

departe de lumina Ta diurnă.

 

Poftele mele, cele fără de măsură,

prin hrană şi vorbă au strâmbat jalnic

chimia de început a trupului meu

şi au rodit fel şi fel de boli.

 

Truda Ta de noapte să-mi refaci trupul

eu o nărui de cu zori, cu Mintea-ntunecată,

chiar şi când simţirea Inimii urlă

să mă trezească spre Tine...

 

Averea! Averea! Averea!

e strigătul ereditar

izvorât din balaurul supravieţuirii,

oglindit în faţa nevăzută a banului...

 

Unde-i agoniseala vieţii?

Unde-i bucuria netrăită a vieţii?

Unde-i gândul cel departe de tine?

Risipa clipelor goale tare mă doare ...

 

În miez de noapte, prin vis,

primeşte a mea rugăciune,

tot mai aproape de tine

aşează-mi Sufletul, în altă dimensiune!

 

Când frunzele căzute s-au dus,

mugurii aşteaptă primăvara Ta!

Trece-mă lin, dincolo de-apus,

departe de răul de a avea!

[bolache alexandru]

O rugă plină de smerenie... Omul este un pom căruia îi cad pe rând frunzele!

[Stanescu Valentin]

Grig, la 25 ani aveam de urcat un deal şi ÎL aveam în suflet din înţelesul primit de la părinţi şi bunici. Acum, la 75 ani am trecut dealul şi privind în urmă îmi văd drumul cu un alt ochi...

[Grig Salvan]

Un text ce sună parcă asemeni textului biblic al Eclesiastului: „căci deșertăciune sunt toate și goană după vânt”. Un memento al trecerii și pieirii, al neantului și destrămării, al zădărniciei și risipirii... Dar cu un ton stenic în final, o speranță în mântuire:

„Când frunzele căzute s-au dus,

mugurii aşteaptă primăvara Ta!

Trece-mă lin, dincolo de-apus,

departe de răul de a avea!”

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Gânduri pline de înțelepciune

[Stanescu Valentin]

Doamnă Gina Zaharia, aţi ajuns din nou în grădina gândurilor mele şi aţi adus o metaforă de mare valoare. Vă mulţumesc pentru aceste cuvinte!

[Stanescu Valentin]

Tudor, ies din starea de inacceptare a clipei trecătoare şi mă îndârjesc să o cuprind cu intensitate trăind-o în adâncimea ei, prelungindu-i durata cu ruga pentru a fi ceea ce am fost înainte de ea. Nu îndrăznesc a crede că poezia aceasta poate avea vreo asemănare cu poemele semnate Ion Lazăr da Coza şi cele ce se aduc aici în cenaclu. Mulţumesc pentru trecere!

 

[Stanescu Valentin]

Amanda, îmi echilibrez durerea clipei târzii după ani de zbor prin viaţă precum condorul peste nesfârşitul oceanului, acum când văd că rezonăm prin gânduri iar postarea mea are deja cinci urmăritori vorbăreţi din cei cincizeci care au deschis pagina. Mă bucură că am ajuns aici să împletim din cuvinte un fir nesfârşit de bucurie.

[gina zaharia]

O poezie ca roua  pe ghimpii timpului. Curată și plăcută.

[Tudor Cicu]

”În miez de noapte, prin vis,

primeşte a mea rugăciune,

tot mai aproape de tine...” ... curgător ca o rugăciune e și poezia ta și, firesc, așa o și primim. Sau cum ar fi spus Ion Lazăr da Coza într-un poem „Un gând legat/ de rug/speranță poate că se cheamă”. Tot el spunea într-un alt poem: ”am uitat, mamă,/am uitat/să mă rog/înainte de culcare”. Ne-ai amintit că ruga diferențiază limbajul comun de limbajul liric, că prin ea respiră poezia..

 

[Amanda Spulber]

Îmi amintește un pic de poezia lui Arghezi „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș". Aici abordarea este diferită: mai directă și mai cuminte. Răzbate însă aceeași dorință de comunicare și comuniune cu divinitatea.