Katia și luna de la Lebăda (1)

[Tudor Cicu]

Katia și luna de la Lebăda

 

1.

      În chiar ziua sosirii la pensiunea Nausicaa a doamnei Cheuser, din Vama Veche, Tiberiu coborâse în holul restaurantului doar pentru cină și abia a doua zi ieșise să dea o raită pe țărm. Nu înaintă prea mult pe fâșia plajei și făcu drum întors spre casele mărginașe aflate de-a lungul țărmului. Mai fusese cândva prin locurile acestea de stăruise în preajma unei căsuțe abandonate, despre care un bătrân, întâlnit pe o bancă în fața unor porți, îi spusese o poveste cu doi tineri care fugiseră împreună, dar tatăl împreună cu fiul său le luase urma. Acum, curiozitatea îl împinsese din nou în preajma căsuței. Un șir de stâlpi de lemn susțineau un gard de șipci vechi, în fața unei case a cărei curte era plină de bălării. Casa din chirpici, cu cerdac, părăsită de mână de gospodar, stătea coșcovită și ușor înclinată de un umăr al unui zid șubrezit de ploi. De-a lungul străzii nu se zărea nimeni de la care ar fi putut încerca, acum, să mai afle câte ceva despre foștii locatari. În spatele casei, după un pâlc de salcâmi falnici, se zărea, mai spre fundul grădinii, o văioagă. „Pe acolo, pesemne, a fugit într-o dimineață, fata!”, îl fulgeră un gând pe Tiberiu. În cerdac, agățate pe un perete, câteva cătrune pătrunse de câteva pete de mucegai zornăiau la stânga și la dreapta, după cum le bătea vântul.

     Tot drumul la întoarcere se gândi cum să lege povestea celor doi cu imaginea Katiei pe care o cunoscuse în timpul facultății, într-o practică de vară, la Crișani, pe brațul Dunării. Acolo unde se ridica hotelul Lebăda, patru băieți de la Politehnică, de anul trei și din grupa lui, fuseseră trimiși să asiste timp de o săptămână la construcția unui post de transformare electric pentru alimentarea hotelului. Dormeau, în cabina unui bac navigabil, acum atât pe post de ponton, cât și de magazie de materiale ale muncitorilor de la postul trafo. Acolo o întâlnise pe Katia. Fata venise cu alte două prietene, special pentru unul din colegii lui aflat acolo. „Poveste încurcată! ridică el din umeri. E ca-n viață, în orice poveste suntem făcuți și să pierdem. Cine poate schimba asta?... Poate timpul pe care-l voi petrece la scris vor face să se șteargă trecutul. Dar mai mult, am venit pentru scris. Scriu la un roman” se trezi vorbind de unul singur.

      Când ajunsese în cameră își trăsese lângă el teancul de coli albe și rămăsese o vreme cu stiloul deasupra lor, visând mai departe. Își aminti cum s-au trezit acolo cu cele trei fete venite cu un vas de croazieră care plimba turiștii pe Dunăre. Katia era prietena lui Nick, unul dintre băieți. Cu ea venise și Eva, o blondină toată numai surâs, și Carolina, ceva mai tăcută ca fire. Ziua aceea și-o petrecuseră cu fetele pe plaja de lângă hotel. Dispăruse o oră în căutarea unei trestii tocmai bună de prins firul de nailon și acul cu care să își arate măiestria la pescuit. Când s-a întors la locul unde își lăsase colegii împreună cu fetele, a găsit doi dintre băieți în apă, lăudându-se uneia dintre fete, Carolinei, cum se scufundau ei la fundul apei după o piatră pe care o aruncau cât mai departe. Undeva pe nisip, Nick și Eva, micuța blondină, retrași cam într-o intimitate suspectă, se întrețineau nestingheriți într-o discuție ce părea a fi acaparat cu totul curiozitatea fetei. Instinctul îi spunea că fata era cea care îi făcea ochi dulci lui Nick. Katia, ceva mai departe, își strânsese genunchii la bărbie și se chinuia cu o mână să ridice din mâl și nisip turnurile unui castel. S-a așezat lângă Katia și a început să-i vorbească despre pescuit, apoi despre lucrarea lor tehnică, dar Katia era într-o continuă muțenie. N-a voit în ruptul capului să-i spună ce se întâmplase. Doar ofta, când și când, apoi continua să se joace cu castelul ei și își mai ștergea câte o lacrimă furișată pe obraz. Iar el îi tot vorbea și deodată s-a simțit jenat, a tăcut și el, dar trăgea cu coada ochiului la o gropiță care îi tot tresărea ciudat pe gâtul dezgolit. După un timp l-a întrebat: „De ce ai tăcut ?” Iar el, neștiind ce să spună, i-a zis că se gândea cât de trist era Bacovia când își scria poeziiile. „Vrei să auzi ce spunea?” „Spune-mi!”... a părut ea interesată. Și i-a recitat câteva poezii din Bacovia, apoi s-a rătăcit și prin Rimbaud, Poe și alții. Dar când el a ajuns la strofa aceea, din poezia „Întâia seară” a lui Rimbaud... „Cum palpitau sărmani, sub buze/Dulcii săi, ochi prinși în sărut,/Pe spate, capul dând a scuze:/ –Mai bine parcă s-a făcut!”, Katia a sărit în sus și a zis: „Ce frumos... Hai să plecăm de aici !” În memorie îi apăruse apoi imaginea unei poeienițe unde s-au lăsat istoviți pe spate printre flori, printre sărutări și îmbrățișări. Katia uitase că doar pentru Nick venise ea acolo. Peste un ceas s-au auzit strigați de Carolina. Îi anunța bucuroasă că un grup de turiști venise cu o navă de croazieră și acostase la hotel Lebăda, unde au pus de un foc de tabără. Aveau cu ei o armonică și în jurul focului se încinsese perinița. „Hai, veniți și voi!”, îi întâmpinase Carolina, făcându-le cu ochiul. Au dansat și ei când armonica s-a pornit pe tangou. În timpul dansului Katia i-a spus că numele i se trage din limba maghiară, că numele de Katia vine de la „hattyü” care înseamnă „lebădă”. Lui i-a plăcut asta și i-a arătat luna deasupra unor nori, scânteind ca un ban de aur. Chiar așa i-a zis: „Luna e ca un ban de aur!” Ei i-a plăcut asta și l-a strâns, tot timpul dansului, în brațe.

      Aici, Tiberiu alungă imaginea ce părea să-l întoarcă cu mulți ani înapoi. Se ridică și merse la fereastră. În curtea pensiunii nu se simțea nici un semn de viață. Totul părea ca și dinaintea căsuței din sat. Doar afară, într-un pom de lângă fereastră, vrăbiile erau treze la ora aceea. Se așeză, un pic obosit, pe pat. Închise ochii și văzu două mogâldețe înfășurate într-un cojoc de oaie, lunecând într-o sanie pe lângă o pădure... Pe deasupra lor, plutea cu aripile larg desfăcute, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei, unde te uitai, părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai uneori, de sub gorganele de pământ, ieșeau smocuri de iarbă uscată, cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania, trasă de calul tânărului care ținea hățurile, se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu pădurea de la Hagieni. Apoi două alte mogâldețe cenușii se arătară în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfășurară într-o încercare de învăluire, tăind direcția prin pădure. Fata din sanie observă și ea mogâldețele, simțind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. „Ce au fost alea două arătări din urma noastră? Ai văzut și tu ?” strigase ea la urechile flăcăului care ținea hățurile...

       Și Tiberiu se trezi brusc. „Imaginea asta trebuie neapărat scrisă”, își spuse. Apucă manuscrisul de pe noptieră și se așeză la fereastră. Începu să scrie ceea ce văzuse. Voia să termine cât mai repede capitolul început. Se simțea într-o stare de spirit bună și lucră cu un zel neobișnuit, când ușa se deschise încet, de parcă cel care o deschisese nu voia să tulbure liniștea camerei, și în deschizătura ei se ivi făptura unui individ. Tiberiu întoarse capul și distinse pe chipul intrusului paloarea unuia care toată noaptea se luptase cu vedeniile unui coșmar. Individul era destul de robust, ceva mai înaintat în vârstă i se păru, sau asta îi venise, în gând, de la obrazul brăzdat de acele riduri vizibile și umbrite de o paloare specifică bolnavilor de icter. O șuviță a părului, răsărită mai acătării pe creștetul capului, îi căzuse peste un ochi răsărit sub o pungă ceva mai albicioasă din obraz. Purta un halat maroniu peste tricoul albastru ca cerul senin, iar în picioare niște papuci parcă mult prea mari. La prima vedere, lui Tiberiu, cum sta pironit în fereastră, îi veni să râdă. Arătarea nu se distingea prea mult de a unui gândac imens, kafkian.

          –Ce doriți? Ori ați greșit camera? Aici e nr. 11...

      Umbra ăluia se opri în ușă și-și fixă ochii ca niște lipitori și un început de miopie peste imaginea lui Tiberiu, aflat sprijinit de fereastră.

          –Domnul Vancea... Tiberiu, nu? Scriitor. Așa mi s-a spus de la recepție. Te-am căutat domnul meu, azi, toată ziua. N-ai fost mai deloc acasă. Iar eu am bătut degeaba la ușa dumitale. Voiam să te cunosc, știi, așa, ca între artiști. Eu sunt pictor. Sunt vecinul de la nr. 12. Iorgu Petrescu e numele meu.

      Se desprinse din cadrul ușii și înaintă spre Tiberiu cu mâna întinsă. Pe Tiberiu îl izbi mai ales vocea. O voce lipsită de vlagă, una obișnuită care n-ar fi atras atenția într-o aglomerație de oameni.

          –Stai așa, țipă Tiberiu, ce treabă să am eu cu dumneata? Și apoi eu nu am nevoie de prezența nimănui. De liniște doar...

      Umbra celui ce părea că începuse brusc a se destinde, se opri în loc și își arătă nedumerirea:

          –M-am gândit că poate stăm de vorbă. Ca între artiști. Te-aș fi invitat la mine în cameră. Ți-aș fi arătat un tablou, două, mi-ai fi spus o părere, ceva. Știi? Sunt de zece zile aici și n-am găsit încă un artist cu care să poți împărtăși niște păreri despre artă. M-am gândit...

          –E adevărat, îi tăie Tiberiu elanul. Aici și țărmul e cam pustiu. Dar eu nu simt nevoia unui anturaj, înțelegi? Aici toți am venit doar cu visele noastre. N-ai cum să treci dincolo de ele, cum nici pasărea nu  poate să treacă de gratiile unei cuști. Fiecare cu ale sale și trecutul lui... În cușca lui, vreau să spun. (Își duse o mână la frunte) ...Știți, azi-noapte am avut niște migrene. Aș vrea să mă odihnesc acum. S-o lăsăm pe altă dată!

          –Cum ziceți. Mă găsiți după-amiezele la pietre, acolo, lângă țărm, cu șevaletul și penelul. Poate treceți să-mi vedeți și tablourile...

       Zâmbindu-i încurajator, Tiberiu păru să-l împingă cu o mână nevăzută către ușă. Își arătă o expresie intrigată pe față. Și Iorgu înțelese că trebuia să părăsească încăperea și oftă, dând drumul unui șuierat printre buzele țuguiate. Când ușa se închise în urma lui, Tiberiu împinse de fereastră și o deschise. Din largul mării venea până la el zgomotul valurilor izbite de țărm. Unde își lăsase eroii din romanul său? Oare i-a făcut scăpați de umbrele care îi urmăreau? Iar în gând îi apăru din nou amintirea Katiei, acolo la Dunăre. În visele lui ei erau din nou pe acea pajiște și la un moment dat, Carolina, își aminti el, a strigat că e vremea să plece și ele, fiindcă turiștii stinseseră focul și se pregăteau de plecare. Dar Katia a spus că ea nu pleacă acum, odată cu turiștii, ci așteaptă următoarea navă de croazieră. Altă navă însă n-a mai acostat la dana hotelului și fetele s-au trezit că nu mai aveau cu ce să se mai întoarcă la Tulcea. Nick a venit, atunci, cu soluția: fetele puteau să doarmă cu ei, băieții, în cabina de pe bacul ponton și a doua zi puteau să se întoarcă acasă. Iar fetele au primit cu chiote vestea salvatoare. Le-au dus pe bac, s-au furișat tiptil fără ca șeful bacului și soția sa, doamna Rodica, să afle de fete. Cum n-aveau în cabină decât patru paturi, două suprapuse pe-o parte, altele două pe cealaltă, Eva s-a cuibărit jos, într-un pat lângă Nick, Katia cu el sus, iar Carolina a zis că ea nu doarme în patul unuia dintre băieți decât dacă e de acord să stea el la un cap și ea la celălalt. El cu Katia în brațe parcă erau doi îndrăgostiți în luna de miere, însă curioși, ca un bărbat și o femeie ce trebuiau să doarmă în același pat. Abia aștepta să audă sforăitul celorlați. Dar nici nu trecuse de miezul nopții, când, deodată, o voce la megafon a spart liniștea pe bac. Vocea venea de pe apă, acolo unde auziseră cu toții clipocitul valurilor făcute de o șalupă: „Studenții de pe bac sunt rugați să-și facă bagajele și să vină la șalupă. Sunt așteptați de asistentul lor de la Politehnică pentru a se întoarce acasă !” Apelul s-a repetat de câteva ori. Le înghețaseră inimile. „Până aici!”, a auzit-o pe Katia. Așadar, trebuia să plece de acolo. Nick a ieșit pe culoar, acolo unde se auzeau papucii doamnei Rodica. Venea să îi anunțe și ea, iar Nick, în câteva cuvinte, i-a mărturisit toată tărășenia cu fetele. Fiind femeie, doamna Rodica a înțeles și l-a asigurat ca să nu aibă nicio grijă, că va rezolva a doua zi cu fetele, cum e mai bine. Cum Katia tremura în brațele lui ca o frunză, el i-a dus un deget la buze, pesemne că ea trebuia să fie, de-acum, mută ca o lebădă. Iar ea i-a cerut, șoptind timid, să nu uite și să-i scrie în scrisori tot ce ținea să-i spună. Însă  lui i-a trecut prin minte, după gropița zâmbetului de-abia schițat, că ea simțise clipa aceea ca fiind cea de pe urmă. (Uitase să-i ceară adresa unde să trimită scrisorile.) La terminarea Politehnicii plecase la Tulcea, sperând să dea de Katia. Abia acolo se întâlnise prin oraș cu Carolina, una dintre fetele venite cu Katia la Crișani, iar aceasta îi spusese că nici urmă de ea, Katia nu mai era în Tulcea. Se mutaseră prin Făgăraș, ea și mătușa... Și Tiberiu se gândi cum să prindă toate astea în povestea începută în romanul lui. 

     Într-o după-amiază se hotărî să meargă pe țărm, fiindcă ziua se anunța tocmai bună pentru o plimbare cu picioarele goale pe nisip, ori pentru a și le înmuia în apă. Contactul cu marea avea să-l readucă la realitate. La început a pornit agale pe o cărare care ducea către digul din stânga pensiunii, dar apoi s-a răzgândit și a schimbat direcția către pietrele care străjuiau malul înalt, de pământ, cam pe acolo unde îi spusese și cel care îi intrase dând buzna în cameră. După ce a străbătut o mică râpă sălbatică, se pomeni pe o plajă plină de scoici și pietre, situată la dreapta pensiunii. Se descălță de sandale și cu ele într-o mână intră cu picioarele în apă, până își simți gleznele răcorite. Găsi o scoică enormă și o duse de câteva ori la ureche pentru a asculta vuietul mării așa cum auzise în copilărie că făceau cei mici. Își reaminti de pictor și îl căută cu privirea prin dreptul stâncilor și chiar se miră că nu-l vedea nicăieri. Mai făcu cincizeci, poate o sută de pași în direcția pietrelor și abia atunci îl zări stând pe un scăunel dinaintea șevaletului. În dreptul acestuia stâncile făceau o breșă, lăsând să se vadă în depărtare două bărci de pescari ieșiți la pescuit printre taliane. De-o parte și alta stâncile, acoperite la bază cu licheni, luceau de spuma valurilor care se izbeau de ele în reflux. Și Iorgu îl văzuse și îi făcu semn, ridicând un braț.

            –Ei?!... Cum e? îl luă pictorul în primire.

 –Încă nu e terminat tabloul. Ce să zic? Mă întreb de ce ai pus luna deasupra mării când încă e ziuă și soarele e tot mai stăpân peste ape? Dar, mă rog, fiecare cu imaginația sa, își dădu Tiberiu cu părerea.

          –Păi fiindcă a fost început într-o seară, dar despre trucurile mele în pictură vorbim altă dată. Uite, și-i arătă undeva în depărtare, luna era acolo sus, mare cât un ban de aramă, cum ar fi zis nevastă-mea. Și chiar era pe bune! De-asta pari, nu-i așa, atât de surprins! Dumneata, care ești scriitor, înțelegi, nu-i așa, că asta a fost doar o metaforă?

          –Și soția dumitale pictează? fu curios Tiberiu să afle, așa, ca pentru a duce vorba spre altceva decât tabloul care nu arăta a-l impresiona cât de cât.

          –O, nu! Iubește doar poezia. I-am surprins odată ceva care părea un poem, am întrebat ce mai e și asta, dar mi-a smuls hârtia din mână și a țipat la mine că nu mă privește. Nu te privește, îmi striga. Dar nu, nu a scris niciodată, dacă asta vrei să știi. Îi învață, însă, pe copii. Are o clasă de copii pe care îi tot duce dintr-a I-a până în a IV-a și tot așa...

      Tiberiu nu părea interesat și ridică o mână, arătând către cele două bărci pescărești:

         –Vai de mine! Se pare că s-au încurcat în plasele alea. N-ar trebui... să facem ceva?

       Dar celălalt râse pe înfundate. Înțelesese și el că Tiberiu se chinuia din răsputeri să găsească un subiect de conversație, altul decât problemele lui familiale, ori căuta dinadins să încheie discuția aia penibilă despre tablou. Numai că Tiberiu observase febra aia vicleană care îi licărea în priviri și se aplecă înainte să culeagă o scoică, ceva. Prin asta îi arăta că avea să plece. În noaptea aia adormi foarte greu. Iar ultimele zile din săptămâna ce urmă trecură destul de greu pentru Tiberiu. Scrisese ceva pagini la roman, dar nu era încă mulțumit de cât înaintase în poveste. Își studie agenda și văzu că mai rămăseseră doar două zile de ședere în pensiune. Stătea la fereastră și se gândea că, uite, mâine-poimâine va trebui să plece și el nu va găsi niciodată un sfârșit pentru eroii săi și cine știe cât timp va mai trece până îi va opri din goana aia a lor prin câmpia dobrogeană. Și tot privind marea, și primind în urechi zbuciumul neostoit al valurilor, se hotărî. Scoase o coală albă, de hârtie și începu să scrie: „Cele două năluci din pădure se țineau deocamdată ceva mai la distanță de sania lor. La lumina unei raze care se mai strecura prin foaia ca de plumb a cerului, băiatul care ținea hățurile calului, zări cum se strecurau printre crengile copacilor mici străluciri ale unor țevi metalice. „Aștia au puști cu ei, îi strigă fetei. Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai departe de marginea pădurii. În spatele lor se auzi o bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi ciorile amorțite...”

      Lăsase tot timpul fereastra deschisă și pesemne, de-afară, de pe țărm, vuietul mării îl inspirase. Pescărușii țipau și ei undeva în larg. Închise ochii să-și imagineze scena mai bine. Dar, și simți ceva ciudat în piept, cel care ținea de hățurile calului care trăgea sania nu era altul decât Iorgu, pictorul. Așa cum îi apăruse și lui în ziua aia, când se oprise în pragul ușii. Același individ umbrit de o paloare specifică bolnavilor de icter, ca o arătare ce nu se distingea prea mult de a unui gândac imens, kafkian. „O Doamne, nu!” îi veni să strige. Cea din sanie, răpită de Iorgu, nu era alta decât Katia, iar fata îl zărise și ea gonind pe urmele lor și acum îi cerea ajutorul. „Tiberiu, striga ea cât putea de tare și înfricoșat. Aici suntem!”... La un moment dat chiar reușise să se ridice în sanie și cojocul cu care era înfășurată îi alunecase la picioare, rămânând doar într-o rochiță de vară, albastră, cu multe, multe floricele. „Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine acu’, imediat, așa cum sunt!”, îi striga. Nu era nicio îndoială, Katia era, așa cum o văzuse el în Deltă, la Crișani, cu părul tuns breton, sprâncenele arcuite deasupra ochilor migdalați, prințesa cu care dansase în jurul focului de tabără...

      Îl trezi din reverie un ciocănit la ușa lui. Cineva ciocănea tot mai insistent. „Somnambulul de Iorgu precis bate iar la ușă!”, mormăi el supărat că trebuia să îi deschidă ușa. Dar când trase de clanță, se trezi nas în nas cu patroana pensiunii.

          –Ce-ați pățit, domnule Vancea? De un sfert de oră bat la ușa dumitale. Domnule, da’ ce somn greu ai !, se arătă mirată doamna Cheuser.

          –Daa!... Cred că am avut un vis urât. Mă scuzați! Care să fie pricina vizitei dumneavoastră? întrebă. Și se frecă la ochi, să arate, dacă mai era cazul, că dormise profund.

          –Uite de ce, domnule Vancea. Știu că ați fost vecin de cameră cu pictorul. Tocmai a plecat în grabă să ia trenul către casă. Acum două ore a coborât cu bagajul jos și mi-a predat cheile. Mi-a arătat și o telegramă: „Vino urgent, pe mama am dus-o la spital!” Și semna scurt: fiica. Și abia cum am intrat în cameră să scot lenjeria, știi și dumneata cum se face, uite ce am găsit într-unul din sertarele de la dulap: îi arătă și lui o cutiuță de lemn, cu un capac încrustat ca la orice sipet, cutie pe care o ținuse sub braț. Știți? Nu vreau să mi se spună că i-am umblat în cutia lui și i-am luat niscaiva valori, Doamne ferește! M-am uitat din curiozitate înăuntru, dar nu are decât niște fotografii și câteva suveniruri ca mărunțișuri... Am ținut să mai știe despre asta și altcineva, doar adineauri am ridicat-o din camera lui. M-am gândit la dumneata, v-am mai văzut împreună. Și doamna Cheuser deschise cutia și răsfoi cu degetele printre lucrurile din ea, pentru a-i demonstra lui Tiberiu că ceea ce spunea era și adevărat. Tiberiu voi să caște ca pentru a arăta că înțelegea tulburarea patroanei, dar că nu era nici un capăt de țară că răscolise printre suvenirurile din acea casetă. Însă privirea i se opri asupra fotografiei care se afla deasupra lucrurilor și care înfățișa o fată brunetă cu părul cu breton și sprâncene frumos arcuite. 

          –Stați așa!... O clipă, o clipă, dacă-mi dați voie... și ridică între două degete poza cu pricina. O, nu, Doamne! țipă el. Asta nu!... Nu se poate una ca asta! Dumnezeule?!...

      Din fotografia îngălbenită îi zâmbea Katia. Katia lui. Așa cum o știa din Deltă, de la Crișani. Doar că în fotografie purta o rochie vișinie, cu buline și floricele albe. Nu era deloc schimbată la chip. Era așa cum o cunoscuse el. Katia nu era singură în fotografie. Mai era lângă umărul unui tânăr. Doar că lângă Katia nu era el, ci un alt tânăr, ceva mai înalt, pe care nu și-l amintea să-l fi văzut vreodată. Întoarse fotografia și citi ce scria pe carton: Katia... și urma anul când făcuse poza. Ceva mai jos, Katia făcuse o mențiune: „Pe vremea când luna... era ca un ban de aur” Anul, anul?... murmură Tiberiu. Era anul când el tocmai termina Politehnica și se pregătea să își ia un post de inginer undeva în țară. Mai privi încă odată la chipul drăgălaș al Katiei și puse fotografia în caseta din mâna patroanei. Simți că se prăbușește. Găsi zidul și puse o mână de sprijin pe perete. Cealaltă mână și-o duse la frunte, acolo unde simți doar durere.

          –Domnule Vancea, domnule Vancea, îl scutură patroana, îngrozită de paloarea lui. Ce s-a întâmplat, domnule Vancea?

      Dar el începu să se clatine și holul pensiunii se clătina odată cu el. Intră înapoi în cameră și închise în urma lui ușa. Doamna Cheuser ridică doar din umeri, bombăni ceva la adresa bărbaților „ăștia” moi ca o cîrpă și Tiberiu, din spatele ușii, se încredință că plecase de acolo. Acum simțea că și camera se învârtea, toată, odată cu el. Ajunse la fereastră, o deschise larg pentru a intra aer proaspăt de la briza mării, dădu cu ochii de paginile abia scrise, le luă și începu să rupă bucăți-bucăți hârtiile. Azvârli o mână prin fereastra deschisă, apoi mai aruncă încă un rând de hârtii făcute bucățele. „Nu se poate! O, Doamne, asta chiar nu se poate!...” Și aruncă alte bucăți de hârtie care speriară cu foșnetul lor și vrăbiile aciuate în frunzișul copacului crescut la fereastră. Iar Tiberiu privea hârtiuțele rupte luate de vânt și purtate pe țărm, care încotro, strângând și din dinți ca să nu-i pară un geamăt vocea, ori din cauza durerii din tâmplă. Oricine ar fi intrat atunci în cameră, și ar fi privit scena de la fereastră, ar fi tras singura concluzie care i-ar fi venit în minte: „Cred că e beat, sau nebun!”

          –Nici pe voi nu v-am putut salva, nici măcar pe voi n-am știut să vă țin aproape ! Zburați, zburați! Cine poate schimba asta?... Până aici, cum ai zis acolo pe bac, Katia. Până aici! Privi la copacul în care se agățaseră câteva bucăți de hârtie. Acum realiză că doar Katia fusese singura lui poveste de dragoste, poveste pe care o trăise doar o zi și o noapte. Ce e viața! Presimțea că amintirile nu mor, dar până și copacii mor. „Nu-i așa? Toți, Katia, toți”...

      În mintea lui, Katia rămăsese pe sania aia, în pădurea din care ea îl striga… Mai privi încă o dată spre crengile copacului, ascultând vaietele vântului care se pornise din senin, dar în afara lui nimeni nu-i răspunse, deși ar fi vrut să audă încă o dată chemarea fetei. Dincolo de fereastră, printre crengile copacului, bucățile de hârtie păreau niște ființe care dădeau din brațe a neputință, că până și arborele parcă se mira cum, dintr-o dată, printre crengile lui, undeva pe cer, răsărise luna. Și lui Tiberiu i se păru că luna… era ca un ban de aur.