Colecționarul

[Victoria Gârlan Grigore]

Colecționarul

Într-un cartier vechi din București, pe strada Augustinelor, era o cafenea minusculă, aproape ascunsă între două clădiri interbelice, unde timpul părea să fi rămas suspendat. Cafeneaua se numea "Ora Albastră", iar pereții erau acoperiți cu ceasuri vechi care nu mergeau niciodată la aceeași oră. De ani de zile, locul era vizitat de aceiași câțiva clienți fideli, oameni cu povești neterminate, care căutau un refugiu departe de agitația orașului.

În acea seară de toamnă, în cafenea intră Andrei, un tânăr cu o figură absentă, îmbrăcat în haine ponosite, care părea mai degrabă o umbră decât un om. În colțul cel mai întunecat al localului, la o masă unde abia pătrundea lumina galbenă a veiozei, se așeză un bărbat înalt, cu o barbă groasă și ochelari rotunzi, care își spunea „Colecționarul”.

— Te așteptam, spuse Colecționarul fără să ridice privirea din cartea veche pe care o răsfoia.

— De unde știai că vin? răspunse Andrei, ușor nesigur.

— Toți ajung aici mai devreme sau mai târziu, replică bărbatul, ridicându-și ochelarii și fixându-l pe tânăr cu o privire albastră intensă. Hai, așază-te.

Andrei se lăsă greu pe scaun, ca și cum povara gândurilor lui era prea grea. Dintr-un colț al cafenelei, proprietarul, un bărbat bătrân cu părul alb ca spuma laptelui, se apropie discret și așeză pe masă o ceașcă de cafea aburindă pentru Andrei și un ceainic pentru Colecționar.

— Nu îmi amintesc să fi comandat, murmură Andrei.

— Nu e nevoie. Noi știm ce are nevoie fiecare aici, îi răspunse bătrânul, apoi se întoarse la tejgheaua sa, zâmbind vag, de parcă păstrase o veche complicitate cu timpul.

Colecționarul își scoase un carnețel din buzunar și începu să noteze ceva.

— Ai o poveste, Andrei. Și ai venit să o lași aici, nu-i așa? întrebă calm.

— Ce vrei să spui? se fâstâci Andrei.

— Ora Albastră este locul unde oamenii lasă ceea ce nu pot duce mai departe, continuă Colecționarul. Vezi tu, ceasurile acestea de pe pereți nu sunt stricate, ci păstrează orele pierdute ale fiecăruia. Aici, înăuntru, timpul nu trece pentru cei care vin. Dar odată ce pleci, povestea rămâne.

Andrei tăcea, frământând marginea ceștii. Avea senzația că, dincolo de cuvintele acestui străin, se ascundea un adevăr pe care nu îl înțelegea pe deplin.

— De ce m-ai așteptat? întrebă el într-un final.

— Pentru că ai o poveste neterminată și o povară pe care nu poți să o lași oriunde, răspunse Colecționarul. Într-un fel, toți cei care vin aici sunt călători prin poveștile lor. Iar eu... le colecționez, ca pe niște ceasuri oprite.

Andrei închise ochii o clipă, inspirând adânc. Tot ce nu spusese niciodată și tot ce sperase să uite îl ajungea acum din urmă. Fiecare cuvânt nerostit, fiecare regret, fiecare amintire care-l chinuise noapte de noapte. Și atunci, brusc, începu să vorbească.

Colecționarul asculta fără să intervină, notând meticulos fiecare detaliu, ca și cum transcria un manuscris vechi și prețios. În jurul lor, cafeneaua părea să-și rețină respirația, iar ceasurile continuau să bată fiecare o oră diferită, într-o simfonie dezacordată.

Când Andrei termină, simțea că povestea sa devenise mai ușoară, ca o haină veche pe care o lăsase pe spătarul scaunului. Colecționarul își ridică privirea din carnețel și îi zâmbi ușor.

— Acum ești liber, Andrei. Povestea ta va rămâne aici. Poți pleca fără ea.

Andrei se ridică încet, cu o senzație ciudată de eliberare, ca și cum toate umbrele se risipeau odată cu ieșirea din cafenea. Când trecu pragul, simți un aer proaspăt și rece, de toamnă, și parcă și lumea de afară părea mai clară, mai luminoasă.

Înăuntru, Colecționarul închise carnețelul și îl puse pe o etajeră plină de alte zeci de cărți similare. Bătrânul proprietar se apropie și îi așeză ceainicul gol pe o altă masă.

— Nu va mai fi același când se va întoarce, murmură bătrânul.

— Nimeni nu se mai întoarce același, răspunse Colecționarul.

Și în timp ce în cafenea timpul își relua cursul fragmentat, ceasurile continuau să bată fiecare propria oră, ca niște mărturii ale poveștilor rămase în urmă.

[Chris]

proza foarte scurta, textul este cursiv. mi-a placut ideea

este diferit fata de ce am vazut la poezie.

[Victoria Gârlan Grigore]

Multumesc!