noaptea în care dispar licuricii

[petrut dan]

de ceața unei furtuni

m-am ținut cu mâinile goale

după cum urlă

trebuia să-l scoatem afară

orice rană se prinde

cu fața spre răsărit îl purtam pe umeri

fără să-i atingem trupul

 

să nu fim singuri îmblânzisem o vulpe

 

mi-am luat femeia să trec munții

vântul a suflat peste mine până

m-am întors ca un foc pentru iarnă

firele de iarbă vorbeau între ele

 

pe întuneric la prima răscruce un sfinx

născocea întrebări

în lipsa mea

femeia se certa cu el să nu despartă

marea

fără stele când se pierd

chemați să-l îngroape luminând trei straturi

de noapte

 

Osiris în haine de in

să nu putrezească

[Monica Pester]

Poem, poem, poezie, poezie... 

Hai să spunem pe scurt, Dan Petruț!

Blazonul acesta înscris cu putere pe fiecare vers, pe tine te detașează net de un așa-zis normal poetic. Iar pe cel care te citește, îl readuce într-o zonă de emoție, dar și cognitivă, unde cred, uneori, că nu a mai fost de mult!

Zău, ne pui la treabă!

[petrut dan]

Mulțumesc,

- Gabriel, pentru trecere și semn, cu prietenie!

- domnule Valeriu Anghel, respect!

- domnule Mihai Katin, apreciez cometariile dvs deosebite, stimă!

- Alex, ma man, și eu îți răspund cu aceeași plăcere, cu drag!

- Manuela, îți mulțumesc, mă bucur că textul generează reacții, și în cazul tău, cu drag!

- Lisia, și tu ești convingătoare, la fiecare comentariu parcă „văd” altfel textul postat și parcă deschizi alte perspective la care uneori, recunosc, nici eu nu m-am gândit, dar, cu atât mai mult fac bine poemului, autorului cât și cititorului! My lady!)

[Vasilisia Lazăr]

Poemul acesta nu e doar un poem. Este un drum al destinului pe care îl vei parcurge alături de autor, în căutarea răsăritului iubirii. Nu e un drum lin, („să nu fim singuri îmblânzisem o vulpe”, știm cu toții cât de greu poate fi îmblânzită o vulpe), e un drum anevoios, cu furtuni, cețuri, întuneric ori obstacole care nu pot fi învinse decât prin puterea miraculoasă și vindecătoare a dragostei sau prin inteligență (acel sfinx). 

Oricât de sinuos ar fi și oricâte piedici sau răscruci ar apărea pe traseu, dacă iubirea e suficient de puternică, suferința nu rămâne decât un catalizator. 

mi-am luat femeia să trec munții

vântul a suflat peste mine până

m-am întors ca un foc pentru iarnă

firele de iarbă vorbeau între ele

Finalul e iarăși de excepție și marșează pe idee. Eroina poemului nostru este asociată cu Isis care, prin puterea dragostei ei, a înviat iubirea lui Osiris, reușind chiar să aibă un fiu cu acesta, dar este reliefată și o altă calitate a ei, inteligența, atunci când încearcă să convingă sfinxul. Sunt sigură că a fost convingătoare. :)

pe întuneric la prima răscruce un sfinx

născocea întrebări

în lipsa mea

femeia se certa cu el să nu despartă

marea

fără stele când se pierd

chemați să-l îngroape luminând trei straturi

de noapte

Osiris în haine de in

să nu putrezească

Dan, îți mulțumesc pentru acest minunat poem și pentru că atunci când circumvoluțiunile sensibilității mele la poezie tind să se aplatizeze, tu le ajuți să se încrețească din nou.)) Drag!

[Manuela Munteanu]

Și eu cred că licuricii au dispărut, dar bine că măcar viețuiesc în mințile noaste. Nu știu care parte a lui Osiris a facut obiectul venerației tale (viața, sau moartea), poate câte un pic din amândouă, printre melancolii, suferință,  putere, curaj... Ne-ai țesut încă o dată gândurile și imaginația. Drag!

[bolache alexandru]

Eu cred că licuricii au dispărut de tot... N-am mai văzut din copilărie. Am citit cu plăcere ca de obicei!

[Mihai Katin]

pe întuneric la prima răscruce un sfinx

născocea întrebări

în lipsa mea

femeia se certa cu el să nu despartă

marea

fără stele când se pierd

chemați să-l îngroape luminând trei straturi

de noapte   

un  tablou   criptic si   suprarealist  din  monologul  poetic  la  care  trebuie  sa  ascultam  cu  partea  nevazuta  a sufletului !

cu  multa  admiratie!

[Valeriu Anghel]

Cu adevărat Poezie. Felicitări!

[gabriel cristea]

Minunat poem, Dane! Felicitări!