Tristețe de toamnă

[Grig Salvan]

sub poală de cer cenușiu sfâșiat de cocori
toamna-și așterne covorul său de miresme ciudate
frunze ruginii se rotesc în dansul lor spre pământ
și se-ncing într-un văl de tristețe izvorând din adâncuri

pe ramuri goale, vântul suspină domol
adie peste suflete ce mai păstrează fărâme de foc,
de soare cald și grăbit acum spre alte tărâmuri
îndepărtându-se pe aripi de frunze care șoptesc:
„ne părăsește, dar ne lasă atâtea amintiri"

prin parcul năpădit de gânduri sure ca păsări de pradă
se-aud pașii omului măsurând arar umbra serii,
însingurat și-mpovărat de-atâtea amintiri și regrete
pe-alei pustii, unde odinioară răsăreau numai zâmbete
ce străluceau ca efemere fulgere în curgerea zilei

și peste apele întunecate care oglindesc o lume tăcută
se revarsă tristețea de toamnă, profundă și gravă,
peste crânguri și păsări negre moțăind printre ramuri...
pădurea murmură-n somnul adânc bântuit de fantasme
un cânt monocord despre doruri jelind pe cărările toamnei
pe când coroanele-i se pleacă și gem în surdină
sub povara nemiloasă a ploii ce cade-n neștire...

tristețea toamnei e un ecou prelung, o melodie ce moare,
care-ncet se strecoară în inimi, o stinsă căldură,
e timpul în care până și soarele pare să plângă,
lăsând în urmă doar așternuturi aurii, ca un ultim omagiu

prin susur de ape și foșnet de frunze ce cad
într-un joc fatal și-atât de bine știut,
într-un final de ciclu de viață te simți mărunt și pierdut
e toamnă, e liniște, e dor și e rece,
e inima ce bate ritmic în pașii tot mai apatici
când lumii parcă-i lipsește o bucată din propriu-i veșmânt
ireversibil pierdut, destrămat ca o frumusețe ce piere
așa cum e toamna târzie ce-și revarsă tristețea pe dealuri
ca marea istovită spumele albe pe țărmuri...

[Amanda Spulber]

Primele două strofe curg bine. Din ce urmează aș păstra:
"prin susur de ape și foșnet de frunze ce cad
într-un joc fatal și-atât de bine știut,
într-un final de ciclu de viață te simți mărunt și pierdut
e toamnă, e liniște, e dor și e rece,"

Apropo de ghilimele. Cele din limba română arată așa:„ ” sau așa „ “. Sper să fie băgate pe tastatură. Și eu le copiez când vreau să le pun.

[Chris]

vremea aceasta ploioasa si rece ne face sa devenim melancolici :)) 

strofa aceasta mi-a creat o imagine potrivita as zice, o natura solitara cu atmosfera umeda si infrigurata:

și peste apele întunecate care oglindesc o lume tăcută
se revarsă tristețea de toamnă, profundă și gravă,
peste crânguri și păsări negre moțăind printre ramuri...
pădurea murmură-n somnul adânc bântuit de fantasme
un cânt monocord despre doruri jelind pe cărările toamnei
pe când coroanele-i se pleacă și gem în surdină
sub povara nemiloasă a ploii ce cade năvalnic...

am simtit prea multi "peste" 

[Nuta Craciun]

Percep acest text datorită discursului narativ, parcă mai aproape de proză poetică. De fapt, e greu de stabilit diferența dintre cele două genuri literare, iar aici simt frumoase inflexiuni lirice prin expandarea unui preaplin sufletesc. Oricum ar fi, e sensibil și frumos ce am citit! 

[Mihaela Popa]

imaginea asta e atât frumoasă

"e timpul în care până și soarele pare să plângă,
lăsând în urmă doar așternuturi aurii, ca un ultim omagiu"

 frumos, trist, frumos, dureros:

"prin susur de ape și foșnet de frunze ce cad
într-un joc fatal și-atât de bine știut,
într-un final de ciclu de viață te simți mărunt și pierdut
e toamnă, e liniște, e dor și e rece,
e inima ce bate ritmic în pașii tot mai apatici
când lumii parcă-i lipsește o bucată din propriu-i veșmânt
ireversibil pierdut, destrămat ca o frumusețe ce piere
așa cum e toamna târzie ce-și revarsă tristețea pe dealuri
ca marea istovită spumele albe pe țărmuri..."

[bolache alexandru]

O poezie de toamnă cu tristeți și imagini apatice... Poate că și frunzele au amintirile lor. De ce nu? Un final de ciclu de viață care își revarsă tristețea pe dealuri... Frumos dar trist așa cum e toamna, frumoasă și tristă...

[Vasilisia Lazăr]

Parcă spuneai că-ți place toamna, Grig. Păi după câte ai zis aici, aș zice că nu.

Ce proză lirică superbă ar fi ieșit! :)

Am citit cu drag!

[Mihai Katin]

e toamnă, e liniște, e dor și e rece,
e inima ce bate ritmic în pașii tot mai apatici
când lumii parcă-i lipsește o bucată din propriu-i veșmânt
ireversibil pierdut, destrămat ca o frumusețe ce piere
așa cum e toamna târzie ce-și revarsă tristețea pe dealuri
ca marea istovită spumele albe pe țărmuri...un  sfarsit   de o   frumusete  adanca  a  trairii prin reperele  existentei   ce  inca  isi   cauta  remediii tristetii...

cu  pretuire!