Tăcerea albastră

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mă întind pe nisipul iubirii
valurile îmi cuprind umerii
și mă îmbrățișează-n amintiri reci
vântul cu buze sărate mă alintă,
se dizolvă în mine

tăcerea albastră îmi fură privirea,
lumina se destramă printre acele de pin
în fascicule mișcătoare de dor,
se refractă în apă
și îmi redau visul pierdut.

liniștea mării îmi atinge sufletul,
ca o rugăciune către Dumnezeu
între țărm și cer mă topesc
într-o nemișcare plutitoare

mă regăsec în ecoul mut al timpului
marea sunt eu

[Chris]

un text sensibil si candid. se vede culoarea albastra a poemului, starea de melancolie. marea este perceputa ca fiind atemporala de aici si nevoia de idendificare cu aceasta. 

[Costel Zăgan]

Identificarea cu poezia totului versus a nimicului. Cititorul înclină balanța: oare?!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc,  Maria!

Mulțumesc,  domnule Titi! 

[C.Titi Nechita]

Ca o dimineață pe nisipul mării cu gândul pierdut în neantul timpului!

[Maria Mitea]

frumos ” tăcerea albastră îmi fură privirea,” iar ”liniștea mării îmi atinge sufletul,
ca o rugăciune către Dumnezeu
între țărm și cer mă topesc” 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc, domnule Grig.

[Grig Salvan]

O secvență de plăcută contopire a sufletului cu tot ceea ce-l înconjoară. Frumos textul.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Cu nerăbdare vă aștept să-mi citiți  versurile scrise cu sufletul cum spune Ada, pentru a-mi da ultimele îndrumări.

Mulțumesc, doamnelor Vasilisia, Ada, Monica, domnului Stănescu Valentin pentru timpul acordat.

O zi minunată tutror!

[Vasilisia Lazăr]

O poezie plină de imagini sensibile și emoții subtile. 

„Mă întind pe nisipul iubirii”, iar valurile care „îmi cuprind umerii” sugerează o îmbrățișare subtilă, dar și efemeritatea acesteia. Amintirile reci și buzele sărate evocă dorul și melancolia. Tăcerea albastră și liniștea mării sunt simboluri ale unei stări de contemplare, de retragere în sine, unde sufletul găsește refugiu. Tăcerea fură privirea și se refractă în apă, reflectând visul pierdut și dorința de reconectare cu sine însuși. Imagistica mării, valurilor, nisipului și a luminii ce se destramă printre acele de pin creează o atmosferă de liniște profundă. Marea devine o metaforă pentru propria identitate, pentru sufletul poetei: „marea sunt eu”. Versul „ca o rugăciune către Dumnezeu” sugerează o căutare de sens, de alinare spirituală, o conexiune cu divinitatea în momente de introspecție. Imaginile vizuale și tactile („valurile îmi cuprind umerii”, „lumina se destramă”, „fascicule mișcătoare de dor”) creează o experiență senzorială, invitând cititorul în lumea interioară a poetei.

În concluzie, poezia explorează introspecția, melancolia, dorul de iubire și pacea interioară găsită în contemplarea naturii și în tăcerea sufletului. „Marea” devine un simbol al identității și al conexiunii cu propria ființă, iar titlul „tăcerea albastră” reprezintă această stare de liniște profundă și spirituală. Frumos!

[Ada Nemescu]

... tăceri, tăceri, în culoarea visului de ieri...

oglindite-n apă,visele sunt oftaturi căzute din cer

marea le mistuie cu nesaț născând alt mister...

Tăcerea are culoarea albastră, cred. Așa cum speranța e verde, misterul - violet

Ai scris cu sufletul, cu o sinceritate asumată, se simte.

aDa, cu drag