nu eu împart lumile în albe sau negre

nici mãcar fulgii nu-mi stau bine-n pãr

doar viscolul mi se potriveşte cumva pe inimã

oricât de fierbinte se amestecã oamenii mei de nea

tot un fel de extratereştii ciudaţi rãmân

anonimi şi pe cale de dispariţie

cu toate încercãrile mele de a-i boteza cumva

..................................

noroc cu polimerizarea stereospecificã a izoprofenului

şi mai toate aplicaţiile sale în lumea aceasta de cauciuc…

poate cã sunt totuşi legat printr-un cordon ombilical de univers

dar pentru început mi s-a dat voie la un punct

de unde cu un compas în care am cuprins gândul

(o razã obositã de atâta rãsucit ceruri)

mãsor diferenţa dintre origine şi acel ceva…

nu ştiu dacã iadul e pâlnia

îmi este din ce în ce mai strâmt în raiul acesta

parcã nu-mi mai ajunge doar o moarte

pentru câte durere este pe acest colţ de lume

şi tu ştii doamne cum te sufocai aici

câte nevoie de spaţiu ai avut

sã mai respiri un cer pentru inima mea de poet

la urma urmei mã voi întoarce în liniştea ta

dupã ce-mi voi strãbate întunericul

.................................

spaţiile asigurã limitele dintre douã creaţii

şi…

cu fața întoarsă spre cer număram macii din doi în doi

și-mi îngropam degetele în arătura reavănă

de fapt căutam rădăcinile de unde să-mi crească speranța

floare albastră între două sfere complementare

lumina aceea de la capătul universului căreia îmi place să-i spun dumnezeu sau pur și simplu acasă…

poate că într-o zi

am spus poate doar așa dintr-un obicei ciudat de a da o șansă nesfârșirii

să se întoarcă la punctul zero

de ce să cred că nu ar vrea să se mai nască măcar odată

să facă bing-bang sau doar fâs-fâs

oricum nimic nu e mai ciudat decât un infinit închis într-un zero

oricât de mare l-aș desena cu creta pe o tablă fără stele

pentru sentimentul acela de căutare pe care-l simt și eu…

nu le spun nu deși eu merg desculţ prin viaţã

pentru că îmi plac cãrãrile

sunt fanul drumurilor moi

cu multã iarbã prin atât albastru

toate acele cãrãrii vii prin care-mi coboară frumosul în inimă

mie îmi place raiul dar pentru asta cobor zilnic în iad

poate de aceea nu-mi plac uliţele înfundate

nici capetele de drum

cu excepţia atingerii vârfului

dealtfel îmi plac munţii mai mult când…

de multe ori iarna miroase a fân

proaspãt cosit sub stele

a zile cu rouã-n ochi

a dimineţi în care zboarã luna

cu aripile mele

acest defect de fabricaţie

ştampilat ctc

fãrã niciun termen de conformitate

niciodatã bun

aproape întotdeauna rãstãlmãcit

când alint de coasã

între rãdãcinã şi cer

când întortocheatã rostire

a fulgi

a pãpãdie

a nimic mai mult decât viaţa



zãpezile le întorc spre soare

la…

un fel de atoateştiutor adică

cel care nu-şi mai pune întrebarea

cel care nu mai are îndoialã

nici moarte dar nici viaţã

.........................................

nu-i de mirare floarea nici sufletul care zboarã

din rai în rai prin mii de iaduri

poate doar vina aceasta de a cãuta frumosul

prin mocirlã

cutezanţa de a crede în nuferi

mã lasã însă pradã florilor…

cum nu cred cã ar trebui sã se sfârșească
așa că îţi voi spune poveşti rotunde
din centru spre un viitor centru
niciodatã cu a fost
niciodată cu nu se poate
niciodatã cu niciodatã nu va mai fi
nici măcar cu poate mai sunt şi acum
dealtfel poveştile trãiesc doar prin inima noastrã
la un perpetuum prezent
aşa cã sã nu mai pleci niciodatã
nici în glumã nici pe lunã

după ce-mi culc stelele și-mi învelesc luna cu ce mi-a rãmas din cer

sã nu mã treazeascã privighetorile sau lupii albi

nici roua sã nu-mi cadã peste pleoape

oricum irişii se adapă cu lacrimi

dealtfel în vis viaţa pare mai lesne

ori unde m-am sãturat sã mã trezesc

sau poate pur şi simplu voi fi sclerozat

oricum uit aşa des visele încât mã întreb de pe acum

dacã nu sunt prea bãtrân pentru…

de unde sã încep instrucţia sufletului meu

cu alinierea de la stânga spre veşnicie

sau de la dreapta judecatã spre dincolo

adicã unul lângã niciunul în şir indian

prin gaura aceasta de vierme de mãtase

ascuns în bastonul progresului

resortul fin al nesfârşitului fãrã frecãri inutile

perpetuum mobile între douã mecanisme inutile şi o speranţã

aceastã universalã schimbare spre infinit prin…

de ceva vreme nu mai suport ştirile

îmi e scârbã de televizor și de lumea care se vede

de orbii care oferã ratingul

dar și de durerea care se vinde în prime time

pe post de educaţie copiilor

la naiba cu cna-ul oricum bârfa e sport naţional

mai conteazã dacã trãieşti

când vezi mizeria din viaţa altora te umpli de bucurie

cã mizerie e peste tot

cine sã ofere modele pe canapele pestriţe…

am presat totuşi o floarea de colţ lângã una de mãr

şi chiar mã doare fiecare fir de iarbã de sub vis

cum sufãr de golul fiecãrei scoici adusã de lunã

dar ştiu cã port vina pentru toate dezastrele

mai ales pentru cele ratate

de…

am totuși calitatea unui viitor ucigaş în masã

pot elimina cu tandreţe de îndrãgostit

fãrã urã cu delicateţe chiar

toate rãdãcinile care leagã zborul frunzelor

ucid cu rãbdare pãdurea pentru un singur cuib

între timp revolta îmi lãrgeşte atriul drept

cuprinde necuprinsul prin ventriculul stâng

îmbracã tãcerea stelelor în cuvinte

nu întotdeauna coafate sã nu zic despletite

apoi cu un zâmbet meseriaş ascund toatã…

poate cã între douã foste lumi

(într-un anume fel-paralele)

ar fi recurs la trocul cu sufletul de femeie

ar fi putut sã o zideascã pe lilith sau pe eva sau mai ştiu eu pe ce altã minune

ana era oricum deja pãţitã pe-un picior de plai

acolo unde pânã şi mioarele spioneazã iar ciobanii fac reclamã la ”smartphoane”

doar eu nu înţeleg de ce mã dor supernovele

şi nici de ce dracu plâng când cântã greierii

în loc sã-mi vãd de cositul fânului

şi de…

port totuşi prin inimã ceva din liniştea aceea dinaintea rãstignirii

un pic din împãcarea cu patimile dar mã rãzvrãtesc ca un barabas

strig durerile şi îmbrãţişez cu disperare clipa

oricum nu ştiu dacă mi-ar plăcea  veşnicia

dar de cesă nu şlefuiesc iluziile pânã la capãt

doar din vârful muntelui pot vedea cã e loc destul pânã la cer

apoi mut speranţele din mistic spre ludic

e felul meu de a dãltui orizontul în fiecare floare

oricum nu mã vindecã nimeni…

strig asta cerului

şoptesc şi lunii vestea

sã crape în rotirea ei supusã vremelniciei

eu sunt nemuritor

precum punctul din jurul cãruia

se deseneazã infinitul

hei

infinitule

tu eşti nemãrginit pentru cã eu cred asta

şi-ţi…

apoi îmi construiesc piramide-un fel de alt pântec

de unde nicio mumie nu a descoperit veșnicia

............................................

recunosc că mi-ar fi fost mai aproape focul

decât lichidul acesta amniotic care face albastru cerul

iar dacă din poziția de fetus mă biciuește lumina

la întoarcerea în matricea sufletului va fi totuși singura mângâiere

............................................

oricum monumentele nu fac altceva decât să astupe…