Tu ecoul bucuriilor mele,

spune, cum le contorizezi,

lăsând sinapsele deschise spre cer,

să intre nemurirea, să curgă

diminețile neucise în răboj

sau ai furat formula tinereții

și ai ascuns din pașii alunecați spre neființă?

Spune-mi se mai aude începutul,

pe care nu știam că l-am produs…

Construiesc zilnic scări

din și pe fire de nisip,

le sudez, le tasez

și zilnic exersez urcușul.

Dimineața construiesc tiparul,

îmi așez gândurile aliniate metodic

pe anotimpuri,

la prânz formatul se sparge,

dorurile neconsumate aleargă nebune

și caută să se arunce în oceanul…

Mă rostogolesc prin furtuni,

îmi amețește privirea care nu s-a hotărât

să facă un popas la glezna ierbii,

sau să împletească fuioare din curcubeul sorții.

Mă cuprinde un gând albastru.

Îl pierduseși în diminețile în care

am spart trecutul,

pentru fiecare altceva

și mi-am luat pașii la rost.…

Mi-am privit amprenta pe irisul tău gânditor,

eram fluture, floare, parfum otrăvitor

sau gând nespovedit...

eram orice voiai tu să fiu,

iubirea prelinsă din căușul palmelor,

pe  care ai sorbit-o în nopțile cu lună plină...

și cât de sete ți-a fost...

Numai o clipă și privirea s-a stins

într-o noapte fără…