plouă încet peste gânduri
plouă a toamnă târzie
udă și singură bate
aripa mea de hârtie...

nimeni în poartă nu-mi bate
numai tăcerea mă știe
plouă încet printre pleoape
plouă a toamnă târzie...

mă obișnuisem de mult

să-mi văd chipul

în chipul lucrurilor

ce-mi țineau hotarele...

dar într-un loc anume

piatră de hotar nu era!

oglinzi numai...

oglinzile oarbe

în care chipul meu s-a stins

ca o lumânare căzută în apă

iubito, ia-mi capul în palme

așa cum de jos aduni

o floare desfoliată...

în părul tău

să-mi ascund deznădejdea

și locul rămas fără chip

dus în oglinzi…

aleluia! te-nchină

pietrei de la hotar

celui fără de vină

celui fără habar...

strânge mâna uscată

bătută de lucruri și roasă

mâna veșnică fată -

unica bătrână frumoasă

strigă celui ce frate

îți este prin mărul din gât

de ce cineva ne tot bate?

de ce mai avem doar atât?

ave! gratia plena!

celor ce-n umbră se-nșală

înfășoară-te bine în trena

ta din cea mai slabă urzeală!

gaudeamus!…

urs rătăcit prin otrăvite mlaștini

din pribegie caut să mă-ntorn

mă hăituiesc cu-amurgul dinspre paltini

răscolitoare sunete de corn...

cu trupul alb de ipsos, înstelată

Diana treci ca nestatornică iubirea

nu te înșeală ochiul fără pată!

în ochi de fiară-ți oglindesc venirea

stârnit-ai para focului în facle

în urma tălpilor tu lași cuvinte

la răposați făgăduite racle

în sanctuare lespezi pe…

doruri se-alungă
răvășind înserarea
pe steaua Solaris...
inimi mocnesc
ca lămpi afumate...

dorm flori înnămolite
în ochiuri de apă bolnavă
răsar lumini de undeva
dintr-un gol fără sprijin
dispar... și reapar
cu o-ncăpățânare
sumbră și pustie...

târziu...
inimi mocnesc
ca lămpi afumate
doruri se-alungă
răvășind înserarea
pe steaua Solaris...

- ce poezii sfioase și nude

etalați dumneavoastă, domnule!

da' de ce-or fi atâta de crude?

suave... și totuși amare

de parcă n-ar fi crescut

îmbrățișate de soare!

- în sera mea subterană, doamnă,

doar eu sunt soarele

care-ncălzește ogoarele

care crește și coace totul!

și vând poezie cu cotul...

- aș vrea s-o cumpăr pe-aceasta

ca o brândușă rănită de toamnă

- preabine, doamnă!

șaișpe…

perforând treci mereu dincoace de mine
îți faci culcușul oriunde îți vine
văpaie, lași în urma ta pârjol
boboci nevăzuți de miresme
și locul gol!...

îmi răscolești apoi spuza sub frunte
mă treieri între palme în fărâme mărunte
mi te-arunci în brațe ca o povară sortită
brațele-mi fripte de tine palpită!...

te trec dintr-o mână într-alta pe rând
ca pe-un tăciune arzând!
ca pe-un tăciune arzând!

înfiorate de tine în clipa cea mare și sfântă

mâinile mele purtate de dragoste cântă

doar pentru tine un cântec fierbinte de dor

în noaptea de taină a inimii mele fior...

eșarfă de sunete în noaptea albastră-ți trimit

cântecul meu cu sufletul meu împletit

să-ți învăluie tandru făptura ta de lumină

cu dragostea…

merg pe o cărare

și mă-ntâlnesc în cale

cu visele mele

„unde mergeți?”

le întreb eu

nedumerit...

iar ele-mi răspund

duse pe gânduri

fără măcar

să se uite la mine:

„departe... departe...

spre apus...”

tot mai des
mă opresc din scris:
ce cuvinte să țes?
ce-ar mai fi de zis?

despre dragoste
prea mult s-a scris
despre moarte
s-a interzis...

ar mai fi deschis
drumul spre vis
dar ce vis?...
ce vis?...

când departe voi fi, iubito, cată-mă

acolo unde hălăduiesc în pustiu...

cu vinuri amare și miere îmbată-mă!

mi-e de-ajuns un semn al tău ca să viu

când destrămat voi fi, adună-mă

la casa ta de iasomie și dor!

în palmele tale fierbinți împreună-mă

și suflă peste mine cu pașnic fior!

când neîmblânzit voi fi, coase-mă

de fermecatul și zburătorul tău covor!

cu palmele calde pe ochi apasă-mă!

dormind mă poți iubi mai…

de nimic nu ți-e teamă pe lume de ai

brațul de stei, arme bune si cai!

n-ai frică de canalii, de Omul Spân

de Omul Fățarnic ori de Cel Păgân

de Femeia-Șarpe, de șarpele din stog

de Bizonul Negru ori de Inorog!

nu-ți bântuie pieptul Neantul, Neființa

în șa drept să stai ți-e toată silința!

te-nsoțesc necurmat pe cărările Sorții

cochetând și râzând Slujitoarele Morții

slujitoarele tinere purtându-și…

încă o zi mi s-a prelins sub pleoape
în ochii mei n-a mai luci vreodată
dar simt sămânța ei crescând aproape
chiar dacă-mi spune corbul: ”niciodată!”

cu un surâs luat ca o creanță
mă las sedus încet de lumea caldă
a viselor... ce-n ochii mei se scaldă...

în zori pornesc la drum cu o speranță
chiar dacă-i grea... și-adesea-nlăcrimată

chiar dac-aud ecoul: ”niciodată”!...

am adormit... și m-am visat copil
cu ochii mari, preaplini de întrebări
de nu erau pe lume-atâtea zări
câte-aș fi vrut în suflet să cuprind

tânăr apoi... cu suflet încărcat
de vise... și speranțe... și idei...
în ochi lucind ca jerbe de scântei

dar crud am fost de viață-mbrățișat
și fără milă strâns de brațul ei!

iar visul de copil s-a spulberat...

inima-mi plânge-ntre ziduri
strada mă strânge
în sticla brăzdată de riduri
chipu-mi se frânge

cât ai mai vrea să iubești!
dar oare pe cine?
când cea pe care-o dorești
spre tine nu vine...

cât ai vrea uneori să dispari
departe de lume!
doar o stea pe cer să răsari
fără de nume...

oricât ai vrea să te pierzi
urma-ți rămâne...
zâna pădurilor verzi
ia-mă cu tine!

plouă fără milă peste tot ce-am strâns
peste frânturi de cântec și peste poezii
peste credințe oarbe și peste erezii
plouă peste toate... ca un ultim plâns...

plouă fără noimă peste tot ce-a fost
peste visări cărunte și peste amintiri
peste chemări deșarte și peste vechi iubiri
plouă peste toate... nătâng și fără rost...

cândva în ochii mei te-ai oglindit...
e-așa de mult c-abia de mai țin minte
de te-am visat... sau chiar te-am întâlnit

și-ți caut rădăcinile în suflet
și doar în amintire te mai strâng...

și nu mai știu dacă surâd... ori plâng...

ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie
și nici nu știu de ce mi-o fi zâmbit
că eram trist... tăcut și obosit...

ce-o fi găsit la mine-acea femeie
spre-a plămădi surâsu-i minunat?

mă-ntreb de mi-a surâs... ori am visat...

va veni cândva o cu totul altfel de zi

când vântul va bate și n-o să-l mai pot auzi

de-azur va fi cerul și n-o să-l mai pot vedea

bucurie, tristețe, nimic nu vor mai însemna

n-o să mai pot să râd, n-o să mai pot să plâng

n-o să mai am putere în brațe să te strâng

nici pe tine râzând n-o să te mai pot vedea

nici cu vorbe grele n-o să te mai pot certa

nimic nu voi mai ști, nimic nu voi mai fi

n-o să-ți mai pot scrie în veci…

îți scriu, my lady, așa cum mi-ai cerut

despre robul tău – de tine vândut:

ți-aș spune întâi despre locul părerii

odaia de veghe, odaia tăcerii

odaia-nălțării, odaia căderii

umilă lume în care petrece -

în tăcerea albă... în lumina rece...

de tine, my lady, 'și-aduce aminte

când scormone-n vatră jarul fierbinte

te naște întreagă din foc și cuvinte!

te-ascunde pieziș sub pleoapele calme

te visează apoi până-n zori cu…