Cândva...

[Grig Salvan]

cândva în ochii mei te-ai oglindit...
e-așa de mult c-abia de mai țin minte
de te-am visat... sau chiar te-am întâlnit

și-ți caut rădăcinile în suflet
și doar în amintire te mai strâng...

și nu mai știu dacă surâd... ori plâng...

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Chris, pentru trecere și mesaj. Așa e, un Flashback in Time, o străfulgerare a memoriei sentimentale, ca o înțepătură în inimă...

[Chris]

o fulguratie ca o aducere aminte, nostalgie cat cuprinde :)

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Ada, de vizită și de comentarii! Mea culpa, n-am știut de această poezie eminesciană, sau poate am citit-o cândva, dar am trecut-o cu vederea, deși exprimă un status ce mă caracterizează și în care mă regăsesc pe deplin, așa, ca un arc peste timp! Tristețea e un ton existențial fundamental la mine, dar pe care îl domin și-l transpun în cuvinte cu o anumită seninătate și detașare. Adesea cu un anume ”haz de necaz”, autoironie sau chiar note de  umor.

[Ada Nemescu]

Și oare tot n-ați înțeles...

de Mihai Eminescu

Și oare tot n-ați înțeles

Cum nu mi-i lumea dragă,

Când cu nimic nu m-am ales

Din viața mea întreagă.

Când al meu suflet mistuit

De chin și de părere

A fost un trist, necontenit

Prilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământ

Dorința să-l alunge

Dup-un noroc atât de sfânt

Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut

Pe-un orizon de stepe:

De al lui farmec străbătut

Eu tot nu-l pot pricepe.

El stăpânește amorțit

Pustiile uitării

Ca și o stea din răsărit

Singurătatea mării.

Și-l rog încet, îl rog pe veci

Ca să-mi asculte plânsul,

Când ale apei valuri reci

Călătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminți,

Atâtea calde șoapte,

Atâtea lacrime fierbinți

Vărsate zi și noapte.

Le-am îndreptat despre apus

Durerea să-mi alunge,

Dar el se nalță tot mai sus

Ca să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,

Va fi în veci departe...

E steaua negrului trecut:

Iubirea făr- de moarte,

Ce mărginește-n orizon

Și ocean și stepe

Ș-al cărui farmec monoton

Te-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speri

De-a fi iubit vrodată:

E semnul vecinicei dureri

Ce cerul ți-l arată.

[Ada Nemescu]

oricum...

în șoaptă, se vor topi mirările pe rând

ca fiice de matrioșka-mbrățișate

cu zâmbete-nghețate-ntr-un  singur gând

poveștile s-or aduna-n buchete

parfumul lor de taină stârni-vor amintiri

amare ca neșansa celor ce n-au fost miri...

Ai un fel special de a *digera* tristețea, fără durere

Inspirată de versuri, aDa nemescu