Prea multe greșeli

în numele dragostei făcute,

de copilul din noi,

cu ambiții de mag,

într-un cântec neauzit de surzii

ocupați să descopere

singura taină

pe care am păstrat-o

pentru tine,

iubirea.

Am nins din nou peste șoaptele

pregătite să-ți netezească dimineața.

Te îmbrac în vorbe după ce

te-am reclădit petală cu petală,

pregătită să șlefuiesc și piedestalul

pe care nu l-ai putut urca…

îți era prea sus și se uscase zborul.

Ți-am pregătit cămașa de rouă

când vara  toridă trecuse…

Navetistă sunt, între cer și pământ.

Nu mă pot fixa pe o treaptă

a scării celeste și cad

din ce în ce mai des,

în hăul abisului dor,

care-mi strică echilibrul ancestral

al zborului planificat de soartă.

În caruselul de fapte, n-am știut

unde să așez iubirea

care-și schimba mereu…

Îmi port cuvintele în spate,

cum mă poartă copilul din mine

cu noaptea strivită în pleoape.

Arunc povețe în șoapte

și lacrimile alunecă în golul

dintre faptele omise din viață.

Te rog Doamne, păstrează-mi

un capăt de cer și

aduc eu scara necuprinsului cu un

singur locatar izgonit…

Se așterne în mine primăvara asta,

aproape bucuria florii de cireș

care sparge liniștea impusă

și trece peste recele alb,

al anotimpului nerecunoscut

și alungat.

Floarea caldă, tulbură liniștea

aproape nerostită

a unei primăveri de care-mi

era teamă că nu mă va mai găsi.…

Și când se sparge dimineața,

în cioburi de lumină,

îți sfâșîi perdelele de vise

care-ți învăluie privirea

și îmbrățișarea tandră

să încerce să te atragă.

Pe buze să picuri o pagină

nespusă de fapte și de șoapte,

să-mi dezvelești lumina

cuibărită între pleope.…

Picătura de cerneala care se scurge

în josul foii, formează mii de cuvinte

cununate în harul celest

spre smerită iubire.

În anotimpul când se usucă iubirea,

nu mai avem nevoie de frazele lungi

care nu mai transimit nimic,

 ipocrizie sau

arogantă curtuazie.

Îmbracă-mă în culorile…

Când dorul nu înalță,

nu clădește pod, peste

cuvintele tale,

nu pot așterne nici un vis.

Ele vindecă tot, sau împarte

în veșnicii nefăcutul rost,

uitat printre vorbe amestecate.

Unde să-mi încălzesc eroii

unei povești abandonate,

când atâta omăt de  sentimente,…

Pașii mei neumblați

își șterg tălpile pe ultimul vis

despachetat și neînțeles.

Ce mai contează colbul

de sentimente, când nu ajung să fie

pulbere stelară sau lavă fierbinte,

pentru fiecare altceva.

Nimeni nu mi-a ocrotit pasul

sau visul, când el era doar…

Bate-mi în cuie dimineața asta

iubite, să nu fie niciodată zi,

să nu moară niciodată-n noapte.

Cât de puternică să fiu,

ca să nu mai  încep drumul

așteptând tainica dimineață

de dinainte de orice nu știam,

că oricum nu există și moare,

înainte de a fi seara vieții,

oricând o…

Cioburi de vis îmi sfâșie noaptea

aruncată în goana dimineților nude.

Lipesc abia frânturi de clipe

și mă trezește dorul neîmplinitei

dorințe de a mai fi

roua dornică să-ți spele fața

întoarsă spre trecut.

Dacă am coji anii spulberați

în goana trecerii,

cuibar de vise…

Eu sunt coplilăria desculță,

pierdută

în pasul rece al serilor nedecise

să treacă spre noapte.

Sunt fulgerul viu,o intersecție

a gândului și suava amintire…

care-și cere plata

pentru reverberarea ecoului de sentimente

răvășite.

Poezia abia născută, oglinda…

De ziua poeziei, în patria

Limba Română,

în care a clădit poetul citadela,

peste vremuri și oameni,

eu umilul urmaș de scrib mă

încumet să cuget

 și să mă înțelepțesc.

De ziua ta poete, o clipă

lumea s-a oprit

într-o pioasă reverență, așteptând.

Numic nu mai…

Lacrimile mele,

 ploi de gânduri sinucigașe.

În preajma morții poezia

a plecat smerită, că nu poate

găsi taina întoarcerii,

unde toți eram suficienți

într-un atom.

De la protozoare încoace

dezvoltăm ciclul sorții,

și nu știm dacă suntem ce trebuie,

nici până…

La marginea dorului lăsasem

iubirea să te aștepte,

într-o toamnă cu dinți

de lupoaică tânără,

 adulmecând un tulbure

început de iarnă.

Ori eu, ori tu,

cine va cădea primul

cu fulgul de nea conceput

să acopere sfârșitul,

ca o cortină la un spectacol…

Trec poeți blazați

la crucea cetății

spre un alt anotimp,

mai prielnic,

unde dorul s-a copt

revărsat peste vad,

inundă câmpia

reverberând cu greu

un cântec abia născut.

Clocot și vuiet pornesc poeții

la marginea durerii

își ascut…

Lacrimile mele, pământ,

ol modelat mai jos

de gând,

înlocuind netocita speranță

mai verde, mai aproape

de noua zi.

Cioplesc mereu

visul neterminat

să ia forma începutului,

să-mi sece plânsul

cu accentul pe prima

treaptă a primăverii…

Mâinile mele, mâinie tale,

alunecă peste melodia

nedecisă să înceapă povestea

păstrată nescrisă, din lipsa unui anotimp

ce niciodată nu era al meu.

Ai căutat prin toate

și nu m-ai găsit.

Plecasem să caut un timp

doar pentru noi, să inventez

unicul copac ce nu îi cad frunzele…

S-au frânt cuvintele,

ca să-mi asculți tăcerea

și lacrima rostogolită până la

picoarele soartei, implorând

întoarcerea rostului

unui timp expirat.

Toate vin tocite și pleacă într-un anotimp

tipic căderii,

unde mai ieri, alegeam eu melodia

și treapta unde trebuie să o asculți.…

Mai am paharul plin cu șoapte

și mă înfior când îmi atingi cuvântul

învăluit de un gând păgân

adus de o adiere în intima cetate.

Mai am tăcera cea nefolosită

în multe moduri și în tonuri diferite.

O las să-mbrace haina nouă,

 a hotărârii cea din urmă,

când m-ai lăsat să aleg

pe unde…