De ce-mi tresaltă infinite doruri?

De ce aș vrea să rup din mine patimi nelumești?

De ce îmi cântă încă strunele, cu zboruri

Printre fantasme ticluite și umbre îngerești?

Voci care cheamă îmi tulbură hotarul minții,

Apoi, când tac, aștern ecou peste-al meu gând,

De teamă, rostesc o rugăciune, dar nu mi-o mai…

ce vară, doamne, ce vară frământată
ca apa mării lângă care mi-aștern
pătura mea decolorată, stricată
prin care și lumina mi-o cern...

mă-ntind vibrând și cu iluzii mă-mbăt
aș vrea să dorm odată și-odată
dar nu mă pot trage deloc îndărăt
fața și-n somn îmi rămâne-ncruntată

înflăcărat mai sunt, înflăcărat...
soare roșu îmi arde pe chip
îmi zvâcnește trupul greu de bărbat
ca pe jar răstignit în nisip...

In sarabanda gândurilor tale

Pătrund încet, sfielnic și tăcut

Ma frânge-un val ce vine din trecut

Cu înțelesuri vechi, orientale

Ca un tunel din care nu răzbate

Nici un ecou de rai sau de supliciu…

am găsit în sufletul meu niște drumuri unele urcau altele se rostogoleau

ce mai o adevărată harababură

le-am înhămat și le-am spus să fie prietenoase

cine știe unde vor duce într-o zi

cum cine știe

mi-a zis unul mai îndrăzneț…

Ce ating este durere

tot ce-atingi e poezie

neputința este vrere

restu-i tot fir-ar să fie

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Trec efluvii de căldură;

Și prin lanuri visătoare

vântul suflă cu măsură;

Macii-mprăștie culoare…

Mă-nsoțesc cireșii - tremur! -

și cu ramuri mă-nfășoară;…

O punte nevăzută mă duce peste vreme

să regăsesc uitarea, în timp nedefinit,

când dorurile mute încearcă să mă cheme

la vechile hotare, pe unde ne-am iubit.

Dar căile uitării sunt tot mai încurcate,

rămân mereu ascunse în false amintiri,

sub brâuri răsucite la margini de păcate

aduse peste vreme de fostele iubiri.

Îmi amintesc adesea de vara-ntârziată

întinsă peste visul de care m-am temut,

că-n seara hărăzită te…

Între vânt și cuvânt, tac

Mă mut între gând și-ntrebare

E umbră în mine și tac

Nevoia de Tine mă doare

Dau cercu'-napoi și-obosesc

Zorind amintirile roată…

Forta trezirii, 

bucuria ploii

In noapte

Clopot de sare

urmă de sunet

Cristalul

Abur albastru

stoluri răzlețe…

și m-am dus, m-am dus...

Zeul scăpase soarele-n apus

mâna de-ntuneric un ochi mi-a răpus

sânul cerului, molatic și greu

stătea in celălalt ochi al meu...

și m-am dus, m-am tot dus

m-am lăsat de-o lumină condus

pasul tău nu știe drumul în sus

ochiul tău nu află drumul ascuns...

și m-am tot dus...

anii mei tineri în palmă nu-s

chemarea piscului abia întrevăzut

mă poartă pe drum cu ani de-mprumut

și nu știu, ziua…

Mă trezesc

cu Sylvia Plath

sub

clopotul de sticlă

al verii

Costel Zăgan

Secundele

trec

din

durere-n

durere

eu

surâd

întunecat…