când toamna te îmbracă în verde

[Vasilisia Lazăr]

nu știam cine ești și nici unde să te caut

dar trebuia să te găsesc

aveam ceva ce-ți aparținea – câteva clipe din mine

și niște ani

 

mânată de amintirea unei străvechi adorații

îmi îmbrăcasem simțurile în rochii de seară

pășeam spre tine

cu setea de aer a spânzuraților

dorința lăsa urme însângerate pe piele

flori roșii ca nerăbdarea

 

când te-am găsit era deja toamnă

totul începea să cadă

dar noi stam drepți cu inima vindecată

 

miroase a ploaie caldă

și-a iarbă cosită târziu

suntem atât de fericiți încât diavolul s-a plictisit

să ne tot pândească din unghere

s-a așezat cu noi la masă

 

iubesc cuvintele

pe care le rostogolești ca pe frunze

vântul

căldura mâinilor tale

aprinzându-mă

și ploaia aceasta măruntă peste pământul însetat

 

degetele mele se umplu de consistența făpturii tale

visele se lipesc de palmă

nu regret nimic nu regreți nimic

[Chris]

ce frumos!

[Monica Pester]

O amprentă puternică de nostalgie, ca oʻ reinterpretare a declarației de iubire veșnică. Amprentă pe sufletul multora, neeliberată, continuu tăinuită.

Lisia,

[Stanescu Valentin]

când toamna te îmbracă în verde, e semnul cercului care se închide deschizând reluarea drumului în spirală în care amintirile se ordonează pentru retrăire, pentru împlinire, pentru continuitate...

[Grig Salvan]

O poezie caldă și calmă, încărcată de doruri străvechi și dorințe nereținute, de senzații vii și impresii acute de „aici” și „acum”. Parcă simți aievea cum „miroase a ploaie caldă și a iarbă cosită târziu”.

Iar continuarea are tonul șugubăț al îndrăgostiților ce se ascund de ochii lumii: 

„suntem atât de fericiți încât diavolul s-a plictisit

să ne tot pândească din unghere

s-a așezat cu noi la masă”

O adevărată încântare vizuală secvența:

„iubesc cuvintele

pe care le rostogolești ca pe frunze

vântul”

Poate că imperfectul verbului „a sta” ar suna mai bine în forma standard decât în forma scurtă populară: „noi stam/ noi stăteam”

[Ada Nemescu]

O pace până-n ungherele sufletelor!

pășeam spre tine

cu setea de aer a spânzuraților - o declarație de iubire fără echivoc!

Frumos de tot, ce-am recitit, aDa

[Amanda Spulber]

Îmi place cum începe cu nevoia de a dărui așezată sub semnul imperativului, ca o reinterpretare a mitului androginului. Căutarea este ritualică, dar dincolo de eleganța rochiei de seară e dorința viscerală. E instinctul care întotdeauna știe. Poezia îmi transmite o emoție ușor reținută, dar profundă, exprimată cu delicatețe prin imagini senzoriale și de o senzualitate discretă.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Poezia este intensă, pasională, melancolică și plină de imagini memorabile.

„Flori roșii ca nerăbdarea”- metaforă pentru trăirea care arde și nu mai are răbdare.

„Când te-am găsit era toamnă”- întâlnirea e reală  dar tardivă.

Imaginile senzoriale sunt bine definite, rochii, urme pe piele, flori și scot în evidență un lirism pasional.