într-o marţi şi era treisprezece când

am pus pensula jos. Era ultima pată

de roşu de pe “gard”.

Gardul meu.

E alb acum, tot. Aştept loviturile vieţii,

toate. Sunt pregătit. Am lăsat în spate

câteva firimituri din mine.

Momeală?

Nu. Doar că eu am plecat (de acum) 

să mă citesc

pe mine

singur.

Adio eu mie.    

* Violettei Petre *   

nu plouă iubite doar orizont în implozii tastează în voluptăți târzii

visele alungate

accept pentru că doar acceptarea

mai face umbră când trece ținându-mă de braț dincolo de sinapse

în roca realului decartează spaima de sine

schimbă pietrele din mână nu-mi poți aduce sideful înapoi din perla carnivoră ce…

mi-e frig sub piele şi mi-e frică

mai plâng justificat de dor

m-ascund în magice iluzii…

fiecare secundă cufundată în styxul realităţii

smulsă somnului este o un ac înfipt sub unghii

poate Ghilgameş nu voia să învingă moartea

doar să simtă implozia lentă a fricii şi poezia fermentată de lumină



în pleoapa visului mişcam obiectele din jur

simţind reculul şi depărtarea ca o personificare a dragostei

stringuri de cenuşă prinse în alveole albastre

decorau peretele de la intrare

deasupra uşii desenat în 3D

îmbrăcat în jeanşi tricou…

Eu vreau să-ţi cer, tu vrei să-mi dai

ce încă n-ai, dar pe parcurs de viaţă,

vei strânge-n bucla părului bălai

neliniştea din fiecare dimineaţă.

Ne regăsim de parcă-am fi-n cetate

străjeri cu săbii strălucind în rouă,

justificând iubirea lor pe jumătate

când stelele răsar doar câte două.

Visăm zăpezi prin viscolite gânduri

furtuni în toate nebuniile din jur,

eu vreau cuvinte rătăcite-n rânduri

tu vrei din…

iată-te...

 lumină peste întuneric

 călcând

 se crapă de ziuă

 dintr-un singur zâmbet

 răsărit să fie

 să fie lumină a spus

 și a fost …

 și văzând Dumnezeu că lumina e bună

 a numit-o zi 

 eu te numesc

 Femeie

lumina mea de fiecare noapte

 mă uit la tine te privesc și constat că

 Întunericul e o minciună

 tu ești unicul meu adevăr

un repertoriu cum rar mi-a fost dat sã mai aud

începea mai mereu cu ceva de genul acesta

o evã evã

cu a dumezei care a dumnezeit pãmântul pe lumea asta

parcã întotdeauna era aceeaşi înjurãturã

dar de fiecare datã era altfel

cu ceruri…

cum îți spuneam niarne*

când scrii n-ai nevoie de martori

nu te gândești dacă va citi cineva

doar te apleci asupra literelor încununându-le creștetul

cu apăsarea-ți epitelială din care-ți curge mahmuria

uiți ca și când aghiasma ți-ar dilata neuronii

iar mahmuria dimensiunea în zeci de kilometri

locuiți de-un nesfârșit…

Producția de zile

așa cum ni le-a dorit Dumnezeu

este bătaia de joc a

clonelor de sodomie

sporindu-se exponențial.

Nici Eva nu s-ar…

anul 2015 tocmai ne-a depășit mergea pe contrasens

avea manualul căii de mijloc sub orizontul primelor sale zile

probabil atinsese nirvana ediție limitată

și

s-a dus

avea cred peste 365 de zile pe secundă viteză ceea ce era interzis…

n-ai să știi



cum mi se curbează coapsa în somn

cum se aprinde tâmpla sub durere

gustul sângelui pulsând sub cicatrice

forma sânului ascuns leneş

în palma catifelată a nopţii dintâi



mâinile vor visa atingeri

inima ta

matrioșkă

nu va mai fi umplută prea curând

de o altă inimă

îţi voi rămâne 

doar un…

Această zi e înc-o poezie

Dintr-un volum pe care noi l-am scris,

Am strâns în pagini flori de iasomie

Şi uneori tristeţi ce s-au prescris.



Pe file albe-am aşternut trăiri

Cu litere aldine am scris – viaţă,  

De ne-ntristam, trăiam din amintiri

Şi răsfoiam avizi după prefaţă.



Cu tine alături, umăr lângă umăr

Am tot legat în manuscris iubirea,

Capitole fireşti şi far’ de număr,

S-au adunat şi-aşteaptă întregirea.



E…

Prin taina nopților stinghere

Precum un fur te strecurai

Un nesătul după plăcere…

mai cântâ-mi, iubito…

cu palmele

 cuprind obrajii tăi

ca pe-o minune,

ochi în ochi

ne sorbim din priviri,

pribegi pe pământ,

înflorim veșnicia

c-un jurământ,…

nu ai că nu o să uiţi în nicio viaţă, de

simbolul treptei ce mă aşteaptă după

acest 44 făcut

din toate semnele mute,

să fie egal cu 1.

Eu si Tu. Tu,

sufletul (re)întregit într-un Eu din

lutul modelat

să te afle

în reflexia luminii

din viaţa asta în 2 separat

de aşteptarea unui

tot.    

S-au îmbolnăvit cocorii de singurătate

vântul speriat s-a urcat peste stânci,

neliniştea brazilor avea iarăşi dreptate

când te-ndemna printre vise să urci.

Cu aripi legate de cer ne priveau abătuţi

negăsindu-ne rost printre flori,

pământeni fără salbă, silitori şi tăcuţi

răscolind cu privirea zări ascunse în nori.

Şi de ce iubire când cerul cocorii alungă

cerem vieţii unde brazii sunt sfinţi,

gheara-nfiptă…

copilul acela n-a crescut niarne*

se mai joacă încă șotron

în pătrățele de liniște

dând cu piatra în fiecare

disecând inocența de atunci cu cioburile maturității de acum

tencuind adezivul realității pe pedestalul de vise

 …

A fost suficientă o neliniște

ca să mă alungi din mine;

erau un pic altfel anotimpurile,

când verile

se scăldau cu noi în apa râului.



am învățam să ne recităm tăcerile

sub lespedea Lunii

și să ne visăm dorurile

oglindindu-se în apele împlinirii.



la poarta ta se adunau pașii,

în sufletul meu înfloreau merii;

așteptările, ca niște distanțe,

făceau timpul să sosească

în pragul viitoarelor vârste.…