Se sting copacii, le curg flori,
Pământul sec tăcut le-neacă
Cu a nemuririi dulci fiori
Le îmbie în etern să treacă.

Cu ramuri negre, temători,
Se înalță către cer să zacă,
În rugă plâng, ispășitori,
Atât le-a mai rămas să facă.

Se sting copacii, pieritori,
Iertare vor doar să culeagă
Când vor călca, neștiutori,
Pe drumul ce nu vor s-aleagă.

Pierdută în înnoptarea pământească

Mă sting cu un minut mai mult ca ieri,

Legată de un trup gata să râncezească,

Absent trăind a clipei trecute mlădieri.

Apusul se preface în poarta mea lumească

Gonindu-mi sufletul spre zări de nicăieri

Pe care calc blajin, vremea să îmi zdrobească

Fărâma ce-am rămas, cu a sale adieri.

O ultimă suflare încearcă să hrănească

Al meu trup muribund cu-a vieții mângâieri,

Premeditând în taină secunda…

Azi... ziua în care eu am renăscut,

Ștergându-mă de ieri și ucigând pe mâine,

Sunt un crâmpei nemodelat din lut

În mâini tremurătoare de zeități străine.

Ieri... ziua în care am zburat din eu

Lăsându-mi trupul pe pământ să zacă

Plâns în tăcere de a lumii Dumnezeu

Într-o comemorare de sentimente seacă.

Mâine... ziua în care duhul se va opri

Din fugă lui nebună spre veșnicia stearpă

Îmbrățișând eternul fără a ponegri…

Ca pasărea din propria-mi cenușă
Renasc după ce mor în fiecare zi,
Crescându-mi aripi albe peste corpul gri,
Mă dezleg singură de-a mea cătușă.

Ridic semeață capul către soare
Când ziua-abia mijește înspre răsărit,
Ca un vlăstar de mult timp adormit
Înmuguresc și mă înalț în zare.

Voi fi mereu pasărea ce se zbate
Cu aripile-ntinse către asfințit,
Învăluită-n florea ce veșnic a-nflorit,
Voi adia cu vântul înspre eternitate.