unde prunii mei zburători

strânși într-o livadă

stelară

un prun un cuc

și câte o poveste de dragoste

pentru fiecare

din dragoste și ură
te recompui
iubire
ești stup în care mierea
se țese-n mii
de fire
astăzi miroși a struguri
mâine ești călătoare
așa cum asfințitul
se plimbă pe ogoare
și pentr-un lan de pace
ar face pact
cu marea
deși un ghem de ace
dă mâna cu uitarea

zboară fluturi

tramvaiul se târăşte

spre gară

dintr-un geamantan

Piaf îşi cântă neregretele

în ziua fericirii

ruşinea este ilegală

până şi octogenarul

ce merge

să-şi ia un sicriu

de la second

ar mânca  un fluture

roşu

doar Ecaterina rămâne

nepăsatoare

chiar dacă pe pulpele

şi pe sânii ei

ochii bărbaţilor

s-au făcut lipitori

oricum

trenul ei a plecat

numai…

Din palme mi-au crescut aripi,

îmi duc zborurile până sus, pe tâmpla cerului,

în căutarea veșniciei rotunde.

Am fost omul-cocor,

mi-am iubit libertățile,

asemenea cailor prinși în galopuri albastre,

la ora zorilor nărăvașe.

Am cumpănit asupra unor doruri cuminți

și am întins tăceri aerate

până la capătul lumii și înapoi,

către centrul inimii mele.

Sufeream de ploi versatile, cinice.

Le-am…

Poeții nu sunt profesori, nu dau lecții de prozodie,

ei sunt niște fluturi  mai mari, coboară

deseori pe creștetul vreunui îndrăgostit,

să-l asigure că poate zbura,

 l-a sărutat un înger, ce fâlfâia

aripi de metafore

și l-a însemnat cu darul

iubirii..

Poeții sunt izvoare, dacă nu le cauți,…

Pe pleoapa lunii

Cârduri de nori cenușii

Își aștern culcuș

Floare plăpândă –

Piatră de poticnire

A zefirului

ne auzeam
tălpile
lovind iarba
veneam unul spre celălalt
prin foșnetul lui martie
eu cu o inimă înflorită
tu cu un năvod de cuvinte
între noi
se logodeau
caișii

*filigran în bobul de rouă*

nu-i nevoie să mă scrii m-au adunat alfabetele veșniciei

din solzii amnezici tuturora spațiu renegat spăl perpetuu dimensiunile

niciuna nu-mi încape sublimul

şarpe cosmic

lepăd pielea zgrunţuroasă a insomniilor mele

în palmele tale ca niște corole

blând știu să deschidă aurora fiecărei celule

atât de curat bobi…

în fața șemineului

pentru tine

am zidit din cărămizi de apă vie

un metru cub de mare

pe o dună de nisip mișcător

l-am așezat în echilibru între

tu felină culcată și foc

avea alge albastre și scoici cu perle…

Între mine și tine, o linie dreaptă,

 ca o tăcere, o reculegere

în biserica timpului dintâi...

eu, un zâmbet, tu, te-ai vrea,

o mână întinsă,

între noi melodia din visul amniotic,

când toate se mișcă încet,

 de parcă am fi la începutul lumii.

Când simțim depărtarea că întinde

firul…

Ai despărţit

lumină de-ntuneric

şi-ai văzut că nu-i bine – a apărut penumbra,

dar ai tăcut mâlc. Oricum

n-aveai cui te plânge,

n-avea cin’ te critica şi-n faţa cui,…

stau cu orele să citesc poezii

de fapt asta face omul

când citește poezii

le probează să vadă cum îi vin

unele mă strâng

de

nu

mai

pot

să respir

altele mi-s prea largi

sau

prea lungi...

dar mai dau de câte una

de nu-mi mai încap în piele

de bucurie

parcă mă îmbrac cu sufletul omului

de-a scris-o

privirea îmi dispare undeva

înăuntrul…

Atac la pirandă

           Inspirată din creaţia   dlui Nicolae Văduva

La cârciuma din Ferentari ,

Bând la o masă izolată

Retrasă printre cocalari…

Se aude cum vine ambulanța,

Sirenele-s deschise la stridență,

Nu mai este timp de penitență

Așa că las, aici, la voi, speranța.

Din recuzita mea scot eleganța,

Pun tricoul clasic de demență,

Un  lampion, așa, de complezență,

Să lumineze turul, toată Franța...

Le-am potrivit pe toate, de-a ciclist...

Dacă, din grabă, sare…

Jarul viselor cărunte

 arde-n piuă zborul frânt

 ridul alb tivit pe frunte

 creionează trist frământ.

 

 În tăcerea-ți curg cuvinte

 sub zâmbetul încleștat

 geamătul unui părinte

 lacăt greu cu lacrimi spart.

 

 Bob din zori vrei a culege

 să retezi furtuni ce-au fost

 crezul fiarelor a șterge

 înțelegi că n-are rost...

 

 Doar veghezi pe sub pleiade

 umbra pasului cărunt

 te apleci și țeși arcade

 ca…

Curg munții peste noi fără oprire

Răpuși de cei fără de saț și plini de nesimțire!

Pădurile-au rămas doar amintire,

Iar rădăcinile își plâng amara prăvălire.

Prin albiile pline de uimire

Ce unduiau pe lângă drumuri vechi de coviltire

Curg munții peste noi fără oprire

Răpuși de cei fără de saț și plini de…

rășină de jar

sunt un conspirator

înnăscut

încă de la ieșirea din corolă

de rug

miros a vară perfecta (și a râs arămiu)

îngropată în coaceri până la brâu

mi se profețește

cu glas de nălucă și de greier chefliu

”aerul o să te respire perfect

sub mii de măști schimbătoare

doar din explozii”



un chip se așază prea bine…