”Fiecare vârstă este o escală şi, la fiecare escală, să ţii minte că niciodată n-ai să mai treci pe acolo. Şi mai ales să nu uiţi că viaţa e singurul lucru de care nu ne săturăm niciodată.”(Tudor Teodorescu)

la început tălpile nu atingeau pământul

șira spinării înflorea aripi

bătrâna a spus că-i mai bine așa

am crezut-o pe cuvânt până la o anumită vârstă

timpul ne trata cu indiferență 

și toate parcă rămâneau mai mult 

noi…

mi-au rămas mici toate

întorc privirea 

zgârie-norii zgârie pământul

colosul se topește pe zi ce trece

în ochiul meu lumea intră la apă

și ceața cade mască peste

oamenii cad și ei în aceeași oală

eu nu-i vreau acolo dar se duc singuri

sub vălul de umbre mimează fericirea

ei sunt bine așa

am rătăcit o vreme m-am pierdut prin tot 

și prin toate 

acasă era nicăieri 

acum crește undeva…

nu e stare de-un singur loc

de parcă ar fi 

e peste tot nicăieri sau niciunde

ne alegem sau ne este ales drumul

important este să ajungem acolo

oricum nu mai știm cine ține frâiele

noi

El

altcineva

mă rog trebuie să ținem pasul cu ceva

de preferat cu decorul de dragul filmului 

de preferat cu scenariul de dragul creatorului

mai închidem ochii și o lăsăm pe baba oarba la conducere

bâjbâim fericirea și…

nu ești departe

chiar mai aproape de-o aruncătură de băț

se aud pașii tăi cum răscolesc noaptea

zăpada scârțâie ușor

te-amesteci prin haosul meu

nu știi pe unde sunt

mă găsești cu răsuflarea tăiată

la capătul unui coșmar

îmi spui că așa se măsoară viața

în clipele în care nu mai respiri

poate prea sacadat pentru vârsta la care

ar fi trebuit să numeri zâmbetele unui copil

în loc să aduni fricile și să le îngrămădești…

lupii au haine de oi

prea cald poate

sângele tace pe unde apucă

nădușeală inexplicabilă 

totuși taxele pe aer n-au intrat în vigoare

irespirabil 

universul trimite stele să moară

jonglerul le prinde-n ochi

e un joc fără jucători 

înfloresc umbrele în semn de ofrandă

aplaudați decorul 

actorii au plecat să se culce

torc un nod 

desfac o lună

patinez constant în rutină

fluturii nu…

pe unde s-ascund venirea ta

dacă te îngrop în mine

mi-e teamă c-ai să crești atât de mult încât

ochii n-or să mai fie ochii mei

poate nici buzele nu vor mai fi ale mele

nici ale tale

dar ale cui

aș putea rămâne fără nimic în lumea asta fără de nimic

am să-ți aud probabil inima cum bate-n inima mea

se vor desființa urechile…

în noapte 

sârma ghimpată răsucește până la refuz 

albul iernilor netrecătoare

plouă roșu undeva departe

înaltul stă să cadă și vârfurile își iau adio de la cer

bucată cu bucată totul devine istorie 

captiv undeva pe marginile vieții

un fel de purgatoriu

 unde se vând totuși bilete de externare

interiorul stă să se ridice peste vale

chiar și asa-n cârje 

chiar și așa târâindu-se

forme de viață…

măcar o dată-n viață

cerul dă în clocot albastru stă pe-o râlă

se răstoarnă carele alegorice ograda-i căscată

plouă de jos în sus

stelele învață înotul

josul e sus și susul parcă-i și mai sus

te-agăți și cazi

te ridici și nu te mai vezi

glasul face cale întoarsă

timpanele se sparg pe rând

pleci din auzul multora 

pleci din mângâierea multora

pleci de pe buzele multora

pleci de sub geana…