În tremurul undelor

cu faţa întoarsă spre întunericul dinăuntru

şi lanţuri făurite de obişnuinţă

de-o minte goală şi îngrozitoare

într-o lumină descrescândă

trebuie să-mi amintesc… să respir.

Se desena lumina

de-a lungul leneşelor

fâlfâiri de aripi

din întunericul nopţii

înnegrite de vreme

într-o linişte plină,

zumzăind umbra

glasurilor din aburul

respiraţiei… stelelor.

Să măzgălim tangouri pe zăpadă

În tânguiri gângave de oboi,

Copacii fără trunchi plutesc pe stradă

Şi se-odihnesc pe omoplaţi la noi.

Botezul stins în roua necăzută

Ca un orfan ce-şi caută părinţi

E-această resemnare oarbă, mută

Când descâlcită uiţi să mă mai minţi.

Însămânţate rugi în grai de flaut

Tresaltă obeliscuri din noroi,

Te scotocesc, pe mine să mă caut,

Iau infinitul şi-l împart la…

știma nopții

pârâiaș cu apă rece

tot la vale apa-ți trece

și în valurile tele

iese mândra să se spele.

își spală picioarele

ridicându-și poalele,

ce văzui, ce nu văzui,

eu la nimeni…

Rostogolind clipe sub 'nalte bolți de amar

Prin palatele mele cu scări de cleștar,

În umbră-nfrunzesc tăcută pe-un capăt de ram,

Mă scurg uneori ploaie pe ochiul de geam.

E freamăt sub rugina frunzelor moarte

Și-n cuvinte dor ca un sol de…

(pot suporta sa fiu corectată  când vorbesc,

dar nu voi tolera sa fiu întreruptă când tac si când iubesc)

dorul tău aluneca în primăvara părului meu

ochii îţi întâlneau lumea unui singur vis

în care două trupuri au aceeaşi umbră

mi-ai înflorit pe buze mărgăritare

curg zăpezile

din nori se crapă cerul sub timpul ce-şi tremură genunchii

ne îndrăgostim haotic

aruncăm lacătele siguranţei cusute în sânge

de cineva mai înalt…

de-ai ști niarne*

cât am cǎutat imaginea unui surâs

sǎ mi-o așez pe inimǎ

irizându-mi-o-n lumina acestui oraș

cǎruia îi colind ca un haiduc strǎzile

sǎ mǎ dezic odatǎ pentru totdeauna

de ritualul alergǎturii

care-mi dǎ buzna ȋn subconștient

mǎrșǎluindu-mi…

Te simți sărac de mine...

ți-au crăpat călcâiele de umblătură slobodă

Mâinile îți stau în vid,

le vei avea peste veacuri  umflate de mine,

Ochii tăi mă cutreieră lihniți,

mă sorb de vie când râd în lacrima lor,

Nasturii de la cămașa…

Cu buze fierbinți cămila așteaptă
din adăncul sienei, un verde aprins;
pe lungile-i pleoape, un bob iar desparte
gândiri de gândiri,
amiezi de amiezi.

Pustiul înalță un munte fugarnic
și visul se zbate-ntre stelele reci;
un geamăt uitat se pierde în șoapte
și, iar iau întinsul,
și iar rătăcesc.

Cât de departe e oaza albastră,
cât de stăpân este focul topit!
vântul mă-mpinge
spre trepte absente...

Fie-ţi milă de cuvintele nerostite

pentru că s-a oprit clipa

între mine şi tine

rămaşi fără timp, fără vârstă

simpli călători pe meleaguri de gând

ne spălăm obrajii cu stele

lăsând cerul undeva

deasupra privirilor noastre

uit mereu câte trepete sunt până sus

şi rămân în genunchi

rugându-mă să nu cobori din frumuseţea

visului în care te trăiesc

clipa, singurul port unde nu am ancorat

încă în doi

această veşnicie…

defect extrem

hoț din naștere

eu cred în ceea ce se spune

omul a fost creat cu un defect extrem

disperarea…

vreau să scriu …

vreau să scriu câte-un poem în fiecare zi

dar când m-apropii de masa de lucru

cuvintele se ascund de mine prin firide

camera capătă culoarea cerului vioriu

și mâinile mele se prefac  mărgăritare

iar eu mă risipesc în bobițe de nisip…

Floarea singurătăţii

într-un amestec

de cuvinte plate

tremurând în adăpostul ei

de pământ,

zăcând într-un extaz

de nemişcare

cu ochii

rătăcind timid,

adumbrea

marginea drumului

gâlgâind … gândurile.

După o meditaţie sumbră

într-o dimineaţă ceţoasă,

cerşind dispreţul

unor sentimente sălbatice,

au picat lacrimile

punând obrajii aprinşi

în poala soarelui

cu umbrele şi lumina

ce-n zbor

se succedau rapid

cu înseninări de-o clipă.

VERDICT

să-mi dezleg glezna de vis ar însemna

să răstorn Golgota în mine

pironul să-nfrângă lumina spulberând mântuirea

să nu mai ţes magii peste lucruri…

Azi îți colind de mare dor și drag

Un cântec vechi, care-ți va spune

Despre miros de brad și cozonac

Din al tău suflet de culcuș, minune.

Să plângi râzând, să dai în pârg

Lacrimi fierbinți de sfântă orhidee

Să-mi depeni tu, poveștile pe rând

Din plinul sufletului tău, femeie.

Îți cânt de albă nea în drumul vieții

De sănătate, de noroc, de plină cană

Să-ți deie bunul Dumnezeu ce meriți

Vis dalb de…

Pedepsesc vântul

La zvârcolire,

A profitat prea mult

De, liniștite, pletele tale.

Condamn lumina

La flăcăruie,

S-a bucurat prea des

De blândețea-ți din ochi.

Oxigenul

Te-a sărutat destul,

Așa că, azi, îmi țin

Răsuflarea.

21 12 2012

ȘTEFAN OANĂ

Eu știu să plâng

cu lacrimile strălucind în soare,

eu știu să râd

în hohot ne-ntrerupt,

în zbor înalt de berze

m-am ascuns de soare

și minereuri de lumină

strâng în pumni.

Periculos e tot ce fac,

prin vreme,

va exploda în jerbe de lumini,

în curcubeie mistice

și diademe

când doar speranța mai alină,

cel puțin.

Am timpul tot

să îl descânt în versuri,

cuvinte potrivite

după rost,

să dea trăire zbaterii…

chiar dacă îngerii erau de pază

te-aș fi lăsat să pleci pe-aceeași rază

și m-am ascuns în ochii nemuririi…

Încerc să-ţi scriu ce simt

să-mpodobesc realitatea cu vise iluzorii

să-ţi culeg chipul furat de privire

frânturi pe fiecare geană

să desenez cu piciorul în nisip

amintirea zilei de ieri

să las vântul plângând lângă pietre

până se va acoperi de noapte

recunoscându-mi cel puţin mie

că eşti frumoasă, că semeni cu tine

gustul de pară necoaptă

da-l buzelor mele când sânii tăi

trec dincolo de lumină

şi ca să nu-mi…