am fost siberie
în toate lunile de aşteptare
cu închipuiri închinate
deznădejdii

mi-am crescut copaci în agonie -
braţele şi-au abandonat mugurii
în primăvara ta

doar inima trimite
(uneori)
rafale
în creangi de iubire
la maluri îngheţate

rănită de fiecare bob aprins
al valurilor din pleoapă
pe marginile neatinse de lacrimi
din rotunjimea clepsidrei
arde nisipul
secundelor în care am respirat

printre tăcerile tale
din lemnul promis
sculptez chip copilei

ating cămaşa fecioriei
deasupra timpului
distanţa dispare
miroase a iubire
această roşeaţă

Într-un schimb de priviri neclintite

în spatele lui, cu faţa răvăşită

din această sufocare singuratică,

ochii i se măriră plini de uimire şi trişti.

Era doar umbra unui zâmbet.

Un zâmbet fantomatic trecea din ochi

în colţurile gurii unei figuri goale

în ploaia bătută de vânt.

 …

O fir-ai tu să fii muiere

fulger născut în fagure de miere

Sărutu-i poate ultim strop

rămas din celălalt potop

Pe …

 Prin ani cu mersul lor înţepenit,

O amintire işi mai poartă paşii,

Pe sub pomul ramas neînflorit,

Ce-l plâng acum din harfe îngeraşii.

Nici-un pas nu calcă praful de pe drum,

Au asfinţit în vreme trecătorii,

Şi orice vis e-acuma doar un scrum,

Încremenit în poala depărtării.

Vor mai trece ani fără ocoluri,

Cu-acelaşi vis sub zare adormit,

Vei şti oare cum se ofilesc fioruri,

De sentimente ce n-am putut să…

Mi-am diluat tăcerea înc-o dată

Şi te-am strigat, din poarta unui gând.

Ţi-am aşteptat lumina tremurată

Să prindă viaţă, pe un singur rând

Şi să deşire în văzduhul verii

Fără mustrări, eşarfa unui sens.

Din ne-ntâmplare s-au născut Siberii!

Şi au crescut în lutul de nonsens

Ca Făt-frumos. Sub streşini de rutină

Poţi rotunji cu dalta unui glas

Ecouri ample-n zarea anodină

Sau zmeie purpurii,de bun…

Să închid singură cercul

În dimineţile fără cuvinte

nu-i aşa că aştepţi nerăbdător şi pătimaş

îmbrăţişatea tumultoasă a umbrelor noastre,

ce vrea să ascundă mereu dorinţa dar

mai ales dorul ce topeşte

asteptarea, depărtărea, neputința?

Nici o vorbă nerostită nu arde

mai mult decat nesiguranţa şi tăcerea…

Aş putea să fiu încă poveste,

atâta vreme cât îţi trebuiesc

şi cât îmbrăţişărea nu doare

şi gândul revine deseori…

Aş fi putut fi poveste

Cum să-ţi spun că mi-e atât de iarnă?

că mi-e atât de ieri în jurul meu,

încât mă apucă dorul de curgere..

Aş fi putut fi mereu izvorul

râului ce ajunge cascadă…

Şi sunt încă picătura de picătură ce sfredeleşte

aşteptarea, neputinţa dar nu dorinţa…

Cuvintele aliniate frumos nu mai răspund

întrebărilor tale , despletite şi fantastice

poveşti de iubire…

Cuvintele şoapte nu mai ajung la mine

să-mi curgă în…

Ieşirea din frunză
e doar transformarea omizii
în aripă
nici un merit care să mă apese
doar verdele
şi undeva deasupra
un fluture

fluviul meu este verde acum
ieşirea din el
te va metamorfoza
în sirenă

dar scufundarea ?

Pentru a-şi smulge un zâmbet

amuzat de seriozitatea mohorâtă,

se zvârcolea neliniştit în noapte

fără să ştie încotro i se îndreptau paşii.

În aşteptare rămânând nemişcat

multă vreme imposibil de definit,

nu-şi simţea teama de moarte.

În prag de țară

Adorm în clopote și anii
Adorm în vis nemuritor,
Și-alungă-n dor zâmbind  românii
De-ajung pe drum desparțitor.

Culori de alb si gri, într-una,
Ne-amintesc de timp trecut;
Tricolor de gând pierdut,
Admirând de-a pururi lumea.

Dar rostu-i liber, țelul clar,
Ne absoarbe-n somn sublim...
Și în visele de om, ce ard,
Oglinda sparge-n prag divin.

În casa din văzduh

a impresiei că exist

vreau să fiu căutătorul visător, înaripat,

şi-n abisul cerului de ametist,

să caut printre stelele copacilor,

ecoul reverberant

al trilurilor de…

avem locuri libere

avem locuri libereeee…

omul cu sfori de ceară

devenise…

Coboară din templu să ierţi

pe cei ce te vor mai aproape

şi stai lângă umbre s-aştepţi

ca timpul dureri să-şi îngroape.

Promite-mi să porţi într-o mână

un sceptru-al iubirii de ieri

lucind printre raze de lună

şi fluturi de noapte stingheri.

Pe umeri mantie să-ti pui

cu trenă la poale de stâncă

când vântul aleargă hai-hui

şi vuiet prin gânduri aruncă.

Sub pleoape minuni argintii

să-ţi picure-n…

Sunt adâncul meu din mine,
Ce îl ştiu şi nu prea-l ştiu,
Ce-mi spune mereu de tine;
Şi-nţeleg că-i prea târziu.

Sunt tăcută la-ntrebarea
Are rost să mai aştept?
Cred că ai pierdut cărarea
Să te-aștept, ar fi nedrept...

Sunt poate doar o idee,
Ce-ai avut-o-n cap cândva,
Mă voi folosi de dânsa;
E puţin , dar e ceva!

Sugrumat

în patul

sângeros

al vieţii,

stors

de putere

şi ciudat

de singur

se simţea

privind lumea

cu o tărie de piatră.

Într-o expresie sumbră,

frământându-se în mintea lui,

limba era amorţită de somn.