acum știu ce ne doare

e miezul nopții

e prea mult spațiu

și ești un bărbat intrat ilegal în risipa mea



nu-i nimic

ca două flăcări ne vom cuprinde

va fi felul nostru secret cu care urcăm

când vom auzi muzica



și dacă încă nu ai aflat

de când miroase a tine în univers

nu există limită de viteză

oamenii sunt lumină

timpul e o autostradă cu multe benzi

iar norii sunt doar variații de temperatură

din care se revarsă…

Tot mai gândeşti c-a fost numai un vis

Alambicat şi fără sensuri clare?

Când sipetul dorinţei l-ai deschis

Pandora te-a privit cu disperare!

Ştii?  Dezlegând stihia din blestem

S-au abătut asupra lumii gânduri

De care chiar şi umbrele se tem!

S-au  scris vertijuri negre printre rânduri

Ce-au înghiţit alăturări de ape,

Vecinătăţi de vis şi înţeles

Şi au lipit doar încruntări de pleoape

Cu zimţi de…

Mamele nu mor niciodată…

Doar pleacă să se odihnescă

dincolo... în  odaia cu Lumină;

aici nu şi-au găsit tihna.

Candele incandescente cu lacrimi,

s-au stins pentru că au ars

fără oprire.

Iau cu ele durerile nemărturisite

şi clipele de bucurie pe care noi…

Nemişcat

în noroiul întâlnirilor,

se pierdea în vise

susurul fântânilor

clădit în minte,

înduioşând stelele

sub cerul gol.

Puteai auzi frânturi

din capriciile întâmplării,

printre detalii

învăluite în liniştea

de iluzii

când fatalitatea o cerea,

în freamătul undelor

să amintesc

inimii… să bată.

DUMINICĂ DACĂ AŞ FI

* pe un dinte orb muşcătura ştirbă a spaţiului*

*lui Nicolae Sărăţean?

rătăcesc sub pleoapa vremii

mărturisesc

sunt un chiulangiu…

tu şi acum legeni frunzele

 nu ţi-ai schimbat…

vezi tu niarne*

toată bănuiala aceasta de posedare a libertăţii

o percep ca pe o chemare de corn de după asfinţit

când luna-şi sloboade-n aer ispitele

am senzaţia că

de când lumea şi pământul

visele stau lipite de mine

lipsa izbânzii lor…

Nu suntem îngeri dar ne place zborul
Şi cer albastru şi sclipiri de stea
Dresăm cuvântul să îmbie dorul
Dar nu ca îngeri pana noastră-i grea

Cerşim cuvinte gropilor sub pietre
Adânc săpate de vreun mag demult
Însufleţim cenuşa de prin vetre
Îngeri nu suntem asta e prea mult

Ne place versul răspândim culoare
Strâmbăm din nas când ne numiţi profeţi
Noi ne hrănim cu razele de soare
Nu suntem îngeri noi suntem poeţi

pe o mare de tigroaică ce nu există
sub o zare de albastru care nu există
plutea atât de tristă
și a făta cățeaua mea de viață

și pui de stele-n iarbă lua-n brațe tigroaica
la sânul său albastru corăbii da lupoaica
cățeaua zgripțuroiaca
înmugurea la stele-n ape și iubea

la țărm o lacrimă de stea sărată nisip ce exista
scâncea a pui sălbatec de cățea ...

Uneori stai sprijinită în oglinda lacrimilor mele

aştepţi împreunarea genelor şi te strecori

printre ele până-mi atingi sufletul

aproape că nu-l recunoşti până când

nu-ndepărtezi cenuşa rămasă pe vatra

unde florile lasă covor de petale albe

să-ţi treacă ţie paşii spre luminile lui

tu eşti femeia care înveţi iubirea

să-şi strunească furtunile, dai rost cuvintelor

când buzele nu le pot cuprinde pe toate

porţi magia în palme şi orice atingere

rămâne…

Nu ştie nimeni când cade o stea

Omul este cel ce ar trebui

să-şi vegheze lumina dată, iubirea!…

Eu nu exist
Cum nu există umbra mea stăpână
Pentr-un artist
Ce ţine azi condeiul strâns în mână.

Mi-am înecat
Un pescăruş în ochi de înălţime
Ce-a despicat
A cerului albastră adâncime.

Şi-am stins încet
Lumina ce-mi brăzda adânc mirarea
În soare-ascet
Lăsându-mi glasul stins şi întrebarea

Am existat?

Dacă nu e cerc

Să fie trei
Numărul perfect în care încăpem
Eu
Tu
Noi
Nu-i aşa că îl vrei ?
Spune că da
Şi printre nori
Şi printre ploi
E numărul trei
Trei vieţi
Trei fraţi
Unul stâncă
Celălalt gând
Iar al treilea urma să se hotărăscă
ce va fi

dacă nu e cerc
să fie trei
echilibrat
echidistant
Şi rece ca să îl putem topi
Eu
Tu
Noi

Aruncând

priviri întrebătoare,

timpul

gusta netulburat

lumina

ce năvălea din plin

peste liniştea

nesfârşită.

Nepăsătoare,

cuvintele se revărsau

din lacrimi ascunse

ochilor minţii

cu o linişte lăuntrică…

clipei goale.

  IZVOR DESCÂNTAT

*Viorelei Codreanu Tiron*

un ţipăt de-albatros digerat de furtună

o zână căzută

pe un nimb de zenit

orologiul carnivor al sângelui devoră

cuspidele beznei

nimicul cere tribut zilei să-şi resoarbă…

în toatǎ nebunia aceasta

niarne*

care aleargǎ în tropot

ridicând praf

cǎzându-mi umbrǎ peste minte

reușesc sǎ fac loc

unor gânduri depǎrtate

venite dintr-o viațǎ locuitǎ de un bǎrbat

în rest oscilez între atunci și acum…