târziu se lasă-n lume Tată

că-n pace veşnic-ai plecat

şi-n zbucium via nelucrată

dă rod puţin nevinovat

şi aş mai bea cu tine-o toamnă

din cupă galbenă de vis

o lacrimă de soare-n iarnă

la focul timpului promis

dar prea de vreme înfloririi

m-ai dat în rai să mă desfac

cerşind la marginea iubirii

răbdarea fierberii s-o tac

târziu se lasă şi-n preaplinul

căderii mele-n rugăciune

azi mai ciocnesc şi beau cu chinul…

hai să vorbim

patria mea

azi

despre întâmplări viitoare

ca orice fiinţă de nefericită origine

din lipsa ta

am şi eu un vis de cer senin

care-mi muşcă din trup

ca dintr-o floare

lăsând urme de sare pe dig

la fiecare apus

iar tu

ai aceeaşi direcţie

spre când eram

doar o idee de linişte

şi plictiseală

până la inima ta

mac sălbatic

răsărit

printre spinii otrăvitoarelor tale…

eu sunt rod
tu
rădăcină
veșnicie de lumină
vis de Dumnezeu
c-o mână înfiptă-n cer
și-alta-n țărână

eu sunt șoapta
iar tu graiul
clipa ce deschide Raiul
cetate cu-n ochi în mit
și cu altu-n infinit

tu esti rana
eu sunt leacul
urma trecerii ce-adună
în scântei aceste veacuri
de durere și de tihnă

trăiesc în Hristos

ca într-o singurătate dulce

cu fiecare dor

când îi sărut rănile

un câmp de maci înfloriţi

îmi îmbracă iernile

da

învierea din morţi

întrucât

de cei vii

n-ai unde să fugi

se produce în inimă

apoi

gândurile care mă ridică la Cer

sunt suficient de nebună

cât să visez

că îmbrăţişez soarele

cu ochii deschişi

şi tot atât de aproape

cât să nu mă orbească

trăiesc în Hristos…