cine când mi-a fost mai greu

cine vreodată pe lume

a trăit în locul meu

poate cineva a-mi spune?

care dintr-atâtea valuri

marea a putut s-o scoată

din adâncul ei la maluri…

și timpul se dărâmă uneori

în cioburi de trecut

doar că la baza lui

există o formă prezentă de necunoscut

în disperarea mea tandră

de a mă reclădi

pentru a-mi șterge ochii de foame

și ființa de închipuiri parșive

pentru că acolo unde nu există adevăr

îmi cade cerul în cap într-o ciocnire gravă de semne

să-mi lumineze căderile

m-am resimțit adânc sfâșiată

de propriile-mi frici

e deajuns o rană în suflet

ca abandonul să…

atât de viu

atât de viu

e punctu-n care-ncep să fiu

acolo unde setea-i ceață și zorile se-aprind în sânge

acolo inima învață să crească-n zboruri până-nvinge

acolo unde râuri line în murmur cald se contopesc

acolo te-am găsit pe tine ca un atins de dor ceresc

acolo unde sparte-n valuri apele noastre s-au ales

îndepărtați am fost de maluri în unde fără de-nțeles

prizonierati în somn adânc ca visul nopții să ne spună

că…

nu te grăbi să pui punctul final

e și un rost al meu

care-mi mângâie somnul

și-mi luminează privirea

cu un sărut al inimii pline de pace divină

dar cu toate acestea

încă mai arde în mine

o tăcere adâncă

din care nu pot să ies

decat

trasă de urechi

circulă un zvon

pe tărâmul odios al zbaterilor

că omenirea deține

puterea fără de care

nicio pasăre

nu-și va mai putea cunoaște zborul

aș preferă să-mi înghit…