cum îmi sunt cunoscute

depărtările neamului meu dinainte

aproape că mi-am secerat teamă de-a mă trezi

în depărtări străine

cu pumnii închiși

nu mai caut cu patimă

să mă ciocnesc cu timpurile pline

plutesc ca o frunză căzută

în toate direcțiile vântului

dar respir același aer cu înălțimile

am îmbătrânit

plângându-le neîncetat în zgomotoase asemănări lipsa

nu se mișcă niciun fir de iarbă

doar o inima deschisă mai sângerează…

cine când mi-a fost mai greu

cine vreodată pe lume

a trăit în locul meu

poate cineva a-mi spune?

care dintr-atâtea valuri

marea a putut s-o scoată

din adâncul ei la maluri…

și timpul se dărâmă uneori

în cioburi de trecut

doar că la baza lui

există o formă prezentă de necunoscut

în disperarea mea tandră

de a mă reclădi

pentru a-mi șterge ochii de foame

și ființa de închipuiri parșive

pentru că acolo unde nu există adevăr

îmi cade cerul în cap într-o ciocnire gravă de semne

să-mi lumineze căderile

m-am resimțit adânc sfâșiată

de propriile-mi frici

e deajuns o rană în suflet

ca abandonul să…

atât de viu

atât de viu

e punctu-n care-ncep să fiu

acolo unde setea-i ceață și zorile se-aprind în sânge

acolo inima învață să crească-n zboruri până-nvinge

acolo unde râuri line în murmur cald se contopesc

acolo te-am găsit pe tine ca un atins de dor ceresc

acolo unde sparte-n valuri apele noastre s-au ales

îndepărtați am fost de maluri în unde fără de-nțeles

prizonierati în somn adânc ca visul nopții să ne spună

că…

nu te grăbi să pui punctul final

e și un rost al meu

care-mi mângâie somnul

și-mi luminează privirea

cu un sărut al inimii pline de pace divină

dar cu toate acestea

încă mai arde în mine

o tăcere adâncă

din care nu pot să ies

decat

trasă de urechi

circulă un zvon

pe tărâmul odios al zbaterilor

că omenirea deține

puterea fără de care

nicio pasăre

nu-și va mai putea cunoaște zborul

aș preferă să-mi înghit…

am avut gânduri

gânduri ispititoare de fericire

cât să clădesc o lume întreagă

unele

se înfăţişau ca fiind oameni

oameni frumoşi ce-mi împrejmuiau drumul

înghiţit în van de imagini neclare

altele

născute de singurătăţi amare

pentru a desluşi mistere neatinse

de vreo făptură înfomată de cunoaştere

am avut

şi gânduri neînsemnate de păcătos

cât să dărâm

tot ce am clădit cu propria-mi forţă

care-ncotro au zburat…

nici nu vreau să ştiu

ce voi primi mâine

că eu ţi-am dăruit inima

azi

să încapi în ea visele noastre

chiar de nu vom atinge toate zborurile

nici nu cred c-ar fi nevoie

unele sunt atât de înalte

încât

încât se sting

în umbra timpului

fără să ne mai amintim

c-ar fi existat vreodată

ne vom limpezi clipa muşcată de noroi

cu totdeauna înfloririlor albastre

cum toate surparile-n tăciuni

cu zgomote bizare…

locuiesc într-o inimă curată

ca o casă nouă

aici

pereţii odăilor

sunt acoperiţi cu pacea ultimului vis

dar cel dintâi împlinit

aici unde

fruntea zorilor târzii se descreţeşte

e locuinţa mea de viaţă dorită

e locul în care pot să-mi dorm tâmplele

pe umărul iubirii

ca la sânul mamei

am coborât în adâncul albastrei mări

pe trepte de ceaţă

muşcând din infinit să-i pot păşi pragul

pe când oamenii

mă…

drum lung şi înalt

mă ridic

din alergarea mea udă

printr-o lumină de poveste

am început să prind suflet

prietene

abia acum

când iubind cu nepăsarea libertăţii

simt că şi fericirea doare

până-n adâncul nebănuit de clar

al sângelui

sfioasele trepte de lut

ca nişte ecouri plânse

se-nfig ghemuite în structura şoaptelor

drum lung şi înalt

pentru îngerii acestei stări

ştii

am tot căutat

şi nu l-am…

târziu se lasă-n lume Tată

că-n pace veşnic-ai plecat

şi-n zbucium via nelucrată

dă rod puţin nevinovat

şi aş mai bea cu tine-o toamnă

din cupă galbenă de vis

o lacrimă de soare-n iarnă

la focul timpului promis

dar prea de vreme înfloririi

m-ai dat în rai să mă desfac

cerşind la marginea iubirii

răbdarea fierberii s-o tac

târziu se lasă şi-n preaplinul

căderii mele-n rugăciune

azi mai ciocnesc şi beau cu chinul…

hai să vorbim

patria mea

azi

despre întâmplări viitoare

ca orice fiinţă de nefericită origine

din lipsa ta

am şi eu un vis de cer senin

care-mi muşcă din trup

ca dintr-o floare

lăsând urme de sare pe dig

la fiecare apus

iar tu

ai aceeaşi direcţie

spre când eram

doar o idee de linişte

şi plictiseală

până la inima ta

mac sălbatic

răsărit

printre spinii otrăvitoarelor tale…

eu sunt rod
tu
rădăcină
veșnicie de lumină
vis de Dumnezeu
c-o mână înfiptă-n cer
și-alta-n țărână

eu sunt șoapta
iar tu graiul
clipa ce deschide Raiul
cetate cu-n ochi în mit
și cu altu-n infinit

tu esti rana
eu sunt leacul
urma trecerii ce-adună
în scântei aceste veacuri
de durere și de tihnă

trăiesc în Hristos

ca într-o singurătate dulce

cu fiecare dor

când îi sărut rănile

un câmp de maci înfloriţi

îmi îmbracă iernile

da

învierea din morţi

întrucât

de cei vii

n-ai unde să fugi

se produce în inimă

apoi

gândurile care mă ridică la Cer

sunt suficient de nebună

cât să visez

că îmbrăţişez soarele

cu ochii deschişi

şi tot atât de aproape

cât să nu mă orbească

trăiesc în Hristos…

O carte închisă, poate să fie o carte veşnic deschisă, doar pentru cei ce ştiu să o citească!

cupola de levantă

mi se lipise praful

unui deşert bântuit de piele

acum sunt aici

să mă spăl

de toate muşcăturile aspre

din trecut

cu lacrimile de singurătate ale potrivirii mele

spărgând toate zidurile fricii

se-nalţă din încolţirea înaintărilor pure

fericirea

visându-se vie

ca o atingere blândă

în verde jalea…

tu care-mi trimiţi argintării venusiene

şi povara coaptelor poame

tu stâlp de ceaţă

ce mă ridici până la lună

să scutur soarele de brumă

vrei să ard în sterp foşnet de undă sărată

sub tălpile aspre-ale paşilor tăi

vrei să-mi muşti sărutul

ca trecut printr-o coasă de soare plâns

pe linie albă de cuget

să adulmeci armonia ochilor mei

primăvara toamnei mele-n rezidire

cu un cântec de rai şoptit

peste fire…

dă-mi ochii înapoi

să-mi cer iertare

s-aud cum se-mplineşte-un vis de floare

puterea pietrelor să tac

acum

când pe sub ape tulburi zac

şi mângâierea-ntâiului cuvânt

dă-mi-o 'napoi

cât cerul plânge-n gând

lumina lunii că speranţe nu-s

puterea soarelui când este la apus

da-mi timpul înapoi

pentru plecare

spre-acolo unde niciun zbor nu doare

mi-a fost scris

da

mi-a fost scris

să cobor din înaltul

în care-mi odihneam trupul de păpuşă vie

şi-am lunecat pe un mugur de cer prelins

până la vama ţărânei

El era deja acolo

în dreapta mea

cu o pensetă de magnet într-o mână

aşteptându-mă

iar înaintea-mi

înfipte-n neatins

gratii de lumină blândă

cu ochii mei răniţi

de aşchiile unor corpuri străine

pe care vântul le…

noaptea gâzelor beţive

şi curcubeul foamei

se apropie de gara în care

paşii mei

au aţipit amorţiţi pe peron…

daţi ofrandă ploilor

zâmbete cu trupuri albe

să trăiască

cere găndul omului 

să trăiască

dări peste dări

ca şi cum ar mai avea cateva vieţi viitoare

apoi se lasă bruma pe ochi

sărut sfâşietor…

mai întâi 

am cunoscut timpul rece al luminii

apoi m-am cuibărit 

la sânul cald al sângelui

până unde am început să devin 

legenda faptelor mele

substanţa scăpării din linişti secundare

vânatul ferestrei