Leila

[Dulmin Aurel]

Vila directorului miroase a ceară de parchet și a cărți vechi. E liniște. Prea multă liniște pentru o după-amiază de mai. Afară, cineva bate un covor, undeva departe, dar sunetul se stinge înainte să ajungă la ferestrele închise.

Stau cuminte la biroul lui masiv, cu caietul deschis în față. Am venit pentru meditație, cum ne-am înțeles cu mama. „Domnul director se oferă să te pregătească pentru examen, e o mare onoare”, mi-a spus ea, netezindu-mi gulerul rochiței de casă. Rochia asta subțire, de bumbac, pe care o port fiindcă afară e cald și fiindcă aveam paisprezece ani și nu știam încă la ce să fiu atentă.

Toarnă în pahar ceva chihlimbariu. Îl bea dintr-o înghițitură. Apoi aprinde o țigară și se așază la spatele meu, lângă mine. Prea aproape. Dar e directorul. E domnul profesor. Așa că nu mă trag. Deschid caietul la pagina curată și aștept.

— Scrie, îmi spune. „Antiteza în opera lui Eminescu.”
Îi simt respirația în ceafă. Un amestec de tutun și alcool. Scriu de zor. Încerc să țin pasul cu ceea ce îmi dictează. Îmi doresc să scap cât mai repede. Știu că nu va mai dura mult. Vorbește despre antiteză în opera lui Eminescu, folosită intens în „Scrisoarea III” (modestia și patriotismul lui Mircea față de aroganța și dorința de cucerire a lui Baiazid).
Stă în spatele meu și verifică ceea ce scriu. Când și când se aplecă peste umărul meu. Îl simt cum mă atinge. Se lipește de spatele meu. Îi simt abdomenul prin pânza rochiței lejere pe care o port. Mă îneacă mirosul lui de transpirație, amestecat cu cel de tutun și de băutură. Ochii îi sunt roșii, sticloși. Am o presimțire neagră. Se aplecă mult peste mine. Îi simt buzele. Vorbește încet la urechea mea. La un moment dat, simt vârful limbii cum îmi lovește lobul urechii. Mă trag înapoi înspăimântată. Mă lipesc, fără să-mi dau seama, și mai mult de el. Îi simt umflătura din pantaloni. Se mișcă cu ea dintr-o parte în alta. Mi-e greață. Vreau să mă ridic, să plec. Nu mă lasă. Îmi apasă umerii cu palmele. Își înfige degetele în ei. O durere scurtă. Nu pot să mă mișc. Parcă aș fi țintuită în scaun. Ridic stiloul, dar mâna îmi tremură atât de tare încât las o pată mare de cerneală pe foaia curată. Negrul se împrăștie în fibrele hârtiei ca o pată de ulei. Încremenesc. Aștept lovitura.
În schimb, simt răsuflarea fierbinte și grea coborând pe gâtul meu. Își trece degetul arătător peste clavicula mea, apăsând până când unghia lui netăiată îmi zgârie pielea. Un fior de gheață îmi urcă pe șira spinării. Vreau să strig, dar gâtul îmi este uscat, plin de nisip. Aerul din cameră s-a terminat; respirăm amândoi același fum acru și stătut. Lumina becului de birou bate fix pe foaie, lăsându-ne pe noi în umbră. Umbra lui mă acoperă cu totul, mă înghite.
Își mută mâna de pe umăr pe ceafa mea, prinzându-mi părul în pumn. Nu mă trage înapoi, doar mă ține fixă ​​acolo, cu fața la câțiva centimetri de manuscris. Îi simt genunchiul presat în spatele scaunului, blocându-mi orice tentativă de retragere. Sunt prinsă ca într-o menghină între lemnul biroului și carnea lui grea.
— Ar trebui să-mi fie frică de tine? o întreb, ținând-o încă de mână. Și cum s-a terminat?
— Simplu. Nevinovată. Legitimă apărare, îmi răspunde calm, cu un ușor zâmbet în colțul buzelor. Aveam doar paisprezece ani, elevă premiantă în ultimul an de gimnaziu.
— La el mă refer, îi spun, făcându-mă că nu observ zâmbetul apărut pentru o clipă pe fața ei.
— Aaaa! El? Du-te la Episcopie și ai să-l vezi, îmi spune, continuând să zâmbească, de data asta ceva mai îngăduitor.
— Nu înțeleg. S-a făcut preot? o întreb puțin mirat de întorsătura lucrurilor.
— Nu, îmi răspunde scurt. Ai să vezi un orb pe un scăunel, cerșind. Este nebun, săracul. A fost directorul unui renumit gimnaziu. Acum… doar bolborosește: „Ea este o criminală, ea m-a orbit, ea…”. Vorbește continuu. Spune același lucru la infinit.
— Cum ai reușit? o întreb din nou, insistând cu privirea asupra ei.
— Cu stiloul. Hai că nu mai am timp; mă grăbesc. Trebuie să ajung la cursuri. Ne întâlnim după, la o cafea. Pa și te pup, mai spune, și o ia la fugă spre amfiteatru.
A rămas să ne întâlnim după cursuri.
Nu apuc bine să mă ridic de pe bancă unde o așteptam, că degetele ei s-au înfipt strâns în brațul meu, luându-mă prin surprindere. Eram cu spatele și nu o auzisem apropiindu-se.
— Din cauza ta am întârziat! gâfâi Leila, cu plămânii arzând ca după o alergătură nebună. Să te văd acum ce motiv mai inventezi pentru absența asta… Spuneai că dai o cafea?
— Da. Unde mergem? am cedat eu, simțind cum tensiunea momentului ne prinde pe amândoi. Oricum, abia aștept să-mi povestești ce s-a întâmplat între tine și directorul tău la ora aia de meditație.
Cafeneaua e aproape pustie, însă aerul vibrează de o agitație surdă. O cafenea studențească. Câțiva studenți întârziați sorbeau în grabă ultimele înghițituri de cafea, cu ochii pironiți pe ceas, gata să fugă.
— Ce-ți iau? o întreb, dar privirea ei e deja în altă parte; scanează fiecare colț al încăperii, de parcă ar căuta o capcană sau un chip cunoscut.
— O cafea neagră, fără zahăr. Și un lichior tare, ca să o îndulcească, îmi aruncă ea, întorcându-și brusc privirea spre mine.
Zâmbetul îi încolțește subțire pe buze , aproape provocator. A terminat inspecția.
— Hai să-ți astâmpăr curiozitatea, îmi spune, devenind serioasă.
Și începe:
Penița scrie în continuare, dar ultima literă se lungește într-o linie frântă, violentă. Mâna lui strânge pumnul de păr și mai tare. Îmi dă capul pe spate. Durerea de la rădăcina firelor de păr îmi inundă creierul, dar, în mod bizar, îmi alungă paralizia. Ochii lui sticloși, injectați, sunt la câțiva centimetri de ochii mei. Gura i se deschide într-un rânjet strâmb, lăsând să iasă o duhoare grea de alcool ieftin și tutun stătut.
„N-ai stare, așa-i?” mormăie el, iar cealaltă mână începu să tragă de breteaua subțire a rochiței mele.

Pânza se rupe cu un pârâit scurt. Sânii ies afară. O mână cuprinde un sân și îl strânge.Are salivă în colțul gurii. Câteva picături cad pe fața mea. Mi se face scârbă. Gâfâie.
În clipa aceea, ceva se rupe în mine. Frica nu mă mai îngheață. Mă arde. Disperarea se transformă într-o explozie de adrenalină pură, o forță oarbă, animalică, pe care nu știam că o am.
Nu mai gândesc. Corpul acționează singur, propulsat de instinctul de supraviețuire.
Îmi smulg capul în față cu toată puterea, lăsând smocuri de păr în pumnul lui. În același timp, mă răsucesc pe scaun. Mâna dreaptă, încleștată pe stiloul greu cu peniță de oțel, se ridică într-un arc de cerc violent.
Țintesc direct spre singurul punct de lumină din fața mea: ochii lui roșii, larg deschiși de surpriză.
Penița pătrunde adânc, moale și precis. Se aude un sunet umed, un pocnet înfundat urmat de un urlet care nu seamănă cu cel al unui om. E un răget de animal hăituit. Corpul lui greu se prăbușește înapoi, izbindu-se de rafturile cu cărți. Volumele cad peste el într-un zgomot asurzitor.
Stiloul rămâne acolo, înfipt, tremurând sub presiunea spasmului muscular. Sângele negru, amestecat cu un lichid gelatinos, începe să-i curgă printre degete în timp ce duce ambele palme la față, zvârcolindu-se pe podea.
Sunt în picioare. Rochia îmi e ruptă, pieptul îmi saltă violent, iar aerul îmi arde plămânii ca acidul.
Sar peste picioarele lui care se zbat, calc peste foile dictate, acum pătate de roșu, și mă năpustesc spre ușă.
În loc să fug, mă opresc în pragul ușii. Urletul lui inuman îmi zgârie timpanele, iar imaginea lui zvârcolindu-se pe podea nu îmi aduce liniște, ci o demență rece. Disperarea nu s-a stins; s-a transformat într-o sete oarbă de siguranță absolută. Știu că dacă se ridică, dacă mă prinde, mă va ucide.
Mă întorc. Pașii mei sunt lenți, mecanici, ca ai unui somnambul.
El e la pământ, cu o mână strânsă în jurul stiloului înfipt în ochiul drept. Celălalt ochi, stângul, se rotește sălbatic, plin de o groază, încercând să mă repereze prin ceața durerii. Își ridică cealaltă mână, amenințătoare, o gheară care caută orbește aerul.
Mă aplec peste el fără nicio ezitare. Cu o mișcare bruscă, îi smulg stiloul din prima rană. Aud un clipocit umed, urmat de un nou răget. Penița de oțel este plină de un fluid vâscos, întunecat. Nu-i las timp să respire. Cu toată greutatea corpului meu aruncată înainte, izbesc de sus în jos, înfigând metalul adânc în celălalt ochi.
Sunetul se repetă. Penița crapă globul ocular și se oprește în os.
De date asta, urletul lui se îneacă într-un gâlgâit stins. Mâinile îi cad moi pe lângă corp. Nu mai vede nimic. Lumea lui s-a stins într-un negru absolut și definitiv. E orb.
Forța aceea uriașă, împrumutată de la frică, se evaporă instantaneu din mușchii mei. Îmi dă drumul. Rămân goală pe dinăuntru, ca o casă părăsită. Las stiloul acolo și mă retrag cu pași împleticiți spre fotoliul din colțul camerei. Mă prăbușesc în el. Rochia ruptă îmi atârnă pe umeri, pătată.
Pe birou, lampa continuă să lumineze foaia de hârtie pe care am scris despre patriotismul lui Mircea. Pe podea, bărbatul geme încet, tremurând, cu ambele mâini strânse neputincios peste față.
Scot telefonul. Îl deblochez mecanic. Formez trei cifre. 112.
Îl duc la ureche. Din receptor se aude o voce calmă, monotonă, venită dintr-o altă galaxie: „Urgențe, ce problemă?”
Privesc fix un punct pe perete, undeva deasupra bibliotecii. Vocea mea sună plată, lipsită de orice ecou interior, de parcă aș citi dintr-un dicționar:
"Trimiteți o ambulanță. Pe strada... la numărul... Da. Este un bărbat. Sângerează puternic. Nu mai vede. L-am orbit."
Spun totul rar, clar, fără să clipesc. Cobor mâna cu telefonul și o las să cadă pe genunchi, fără să închid apelul. Din aparat încă se mai aud întrebări agitate, dar nu le mai înțeleg. Rămân pierdută în fotoliu, ascultând respirația grea, oarbă, a omului de pe podea, așteptând să vină cineva să mă ia din acest coșmar.
O privesc înmărmurit. Nu mă așteptam ca această micuță plăpândă să răspundă într-un mod atât de violent. Mă așteptam să fugă, să țipe din instinct, cât o țin puterile, cu toate că știa bine că nu o aude nimeni, aflându-se acasă în vila directorului..
— Și ce s-a mai întâmplat? o întreb de acum cu o curiozitate dusă în extremis.
Mă verifică tăcută, încercând să-și aducă aminte cât mai multe amănunte. Știa bine că-mi place să scriu, ceea ce a și determinat-o să-mi povestească cu lux de amănunte.

-- Altădată, acum trebuie să plec.
Urmează să mă întâlnesc cu Leila. Am întâlnit-o la cursuri. Mi-a făcut semn cu mâna. Vrea să-mi vorbească. A rămas să ne întâlnim la cafeneaua noastră. Comand din reflex două cafele negre și un lichior tare, deși de data aceasta nu mai sunt sigur că o să-l vrea.
Vine mai târziu decât ne-am înțeles. Nu-mi dau seama imediat ce anume s-a schimbat la ea, apoi înțeleg: nu mai scanează colțurile încăperii. A renunțat la obiceiul ăla sau a obosit să mai caute capcane.
Se așază. Nu-și pune mâinile pe masă; le ține în poală.
— Ai întârziat, îi zic.
— Mhm, îmi răspunde, atentă la paharul din fața ei.
Împing paharul de lichior spre ea. Nu-l atinge.
- Am fost la episcopie. Lasă-mă să-ți povestesc, îi spun văzând un fel de refuz de a asculta, pe chipul ei
- În regulă, îmi zice prefăcându-se că este atentă la mine.
Episcopia e la capătul bulevardului. Îl văd de departe. Un scăunel de lemn, o pătură cenușie peste genunchi, o cutie de tablă în față. Capul i se leagănă încet, ca și cum ar asculta ceva ce numai el aude.
Mă apropii. Nu întinde mâna să cerșească. Doar bolborosește, la fel cum mi-ai spus tu. Mă aplec puțin, cât să-i prind firul.
— …ea ma orbit, ea este o criminală, ea…
Vocea e subțire, tocită de atâta repetiție. Un om care și-a transformat vina în rugăciune și rugăciunea în singura lui limbă.
Las o monedă în cutie. Nu știu de ce. Poate ca să-l aud oprindu-se. Nu se oprește. Zgomotul metalului se pierde în șuvoiul lui de cuvinte.
— O cunoști? îl întreb, deși știu că e inutil.
Capul se întoarce brusc spre mine. Nu mă vede, dar mă adulmecă, așa cum odată, demult, s-a aplecat și el peste ceafa unui copil.
— E aici, șoptește deodată limpede. Mereu e aici. În spatele meu.
Un fior urcă pe șira spinării, așa cum mi-ai descris tu. Înțeleg atunci că nu tu îl ții prizonier, ci el pe sine se ține. Pedeapsa lui nu e întunericul. E că trăiește, la nesfârșit, clipa în care a crezut că e mai puternic.
Mă ridic. În spatele meu, orașul își vede de treabă. În spatele lui, nimeni. Doar umbra pe care și-a chemat-o singur.
Tace o clipă. Apoi râde ușor.
— Și? Ți-a fost frică? mă întreabă, zâmbind.
— Nu, îi răspund. Mi-a fost milă. Și asta e mai greu; îi răspund cu un ușor tremur în glas.
— Deci, zic, și las cuvântul să atârne în aer. Spuneai că-mi mai povestești. Ce-a fost cu procesul? Cum s-a terminat.
Ridică privirea din cafea. Nu e supărare în ea, nici teamă. E ceva mai greu, un fel de oboseală care s-a așezat definitiv.
Își pune mâinile una peste alta pe masă, exact ca atunci, demult, când mi-a povestit prima oară.
— Bine, hai să-ți spun cum a fost la judecătorie. O singură dată. Pe urmă nu mai aduc în discuție niciodată această poveste.
Și începe.
Sala e mică și prea luminoasă. Lumina intră prin ferestrele înalte și cade pe lemnul lustruit, exact ca în biroul directorului. Mă gândesc la asta și-mi vine un râs care nu iese, se oprește în gât. Au trecut patru ani de atunci. Verdictul se tot amâna. Nu știau unde să mă încadreze.
Am optsprezece ani acum, dar în dosar sunt tot fata de paisprezece. Avocata mi-a spus să privesc în față și să răspund scurt. Așa fac. Mă uit la o pată de soare pe podea și aștept.
Procurorul vorbește mult. Despre „disproporția ripostei”. Despre faptul că agresorul era deja la pământ când am lovit a doua oară. Insistă pe „a doua oară”, bătând cuvintele ca pe niște cuie în memoria celor ce ascultau.
— De ce v-ați întors? De ce nu ați fugit? mă întreabă pe un ton răspicat, încercând să mă sperie cumva.
Nu reușește. Nu-mi tremură mâinile. Asta mă miră cel mai tare. Răspund rar, cu aceeași voce plată pe care am auzit-o atunci la 112.
— Fiindcă dacă se ridica, mă omora. O gheară care caută în aer nu înseamnă că nu mă poate strânge de gât.
Avocata se ridică, pune mâna pe umărul meu. Vorbește despre o fată de paisprezece ani, despre o rochiță ruptă fotografiată de legiști, despre urmele de unghii. Ridică în sus foaia aceea, cu antiteza din „Scrisoarea III”, pătată de cerneală și de lacrimi — dovada că acolo chiar s-a scris despre patriotismul lui Mircea până în clipa în care totul a deviat spre brutalitate, spre abuz.
Pe el îl aduc martor. Un orb pe un scaun, cu capul lăsat într-o parte. Avocatul lui caută să scoată de la el o frază întreagă. Nu reușește. Omul repetă același lucru la nesfârșit.
„E o criminală, ea m-a orbit, ea...”
Sala amuțește. Nimeni nu-l oprește. Îl lasă să vorbească până se face o liniște atât de grea, încât devine ea însăși o pledoarie. Nu eu l-am condamnat în ziua aceea. El singur s-a condamnat cu vocea lui tocită.
Judecătoarea, înainte să citească, mă privește lung cu un fel de compătimire în ochi. Are ochi obosiți, de om care a văzut prea multe dosare la fel. Când rostește, vocea îi e egală, fără milă și fără triumf:
„Instanța constată că fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare. Achită inculpata.”
Nu simt nimic. Aștept un val, lacrimi, ceva. E doar liniște, aceeași casă goală pe dinăuntru în care m-am prăbușit atunci, în fotoliul din colț. Mama plânge în spatele meu. Eu mă uit la pata de soare cum alunecă încet spre picioarele mele.
În cafenea, Leila tace o clipă după ultimul cuvânt. Nu bea nimic. În fața ei e doar cafeaua neagră, fără lichiorul pe care de data asta nici nu l-a cerut.
— Deci te-au achitat, spun încet. Legitimă apărare.
— Așa scrie pe hârtie, zice. Hârtia nu știe că în fiecare dimineață, când mă trezesc, mâna dreaptă mi se strânge singură, ca și cum ar ține ceva greu, cu peniță de oțel. Dar asta nu mai e treaba judecătoriei și nici a ta.
Nu mai zâmbește provocator ca prima oară. E ceva mai simplu pe fața ei acum — ușurarea cuiva care a pus jos o greutate pe care o cărase prea mult timp.
— Gata, zice. Ți-am spus-o. Acum povestea e și a ta.
Afară, cineva trece grăbit prin dreptul geamului, o umbră scurtă care îi taie o clipă lumina de pe față. De data asta nu mai tresare. O lasă să treacă.
Se ridică. Nu o ia la fugă spre amfiteatru. Merge încet, cu pași egali.
— Scrie-o, îmi spune din prag. Dă-i fetei alt nume dacă vrei. Dar povestea las-o întreagă.
Și pleacă. Pe masă rămâne cafeaua ei, pe jumătate băută. Îl privesc multă vreme locul gol unde ar fi stat și înțeleg că asta e, de fapt, sfârșitul poveștii: nu verdictul, nu orbul de la Episcopie, ci paharul de lichior pe care nu l-a mai cerut.