Cu tine am mers

Spre oraşul cu un milion de ferestre

Şi am cunoscut un oraş al amurgurilor

Un oraş cu turnuri gotice printre porumbei

Cu femei subţiri între bucuriile noastre

Chemate cu tufe de liliac care ies seara

Să se aşeze câte două,câtew trei,

La mesele cafenelelor din oraşul Buzău

Spre a li se vedea piciorul şi talia

Pe când noi ne dovedim

În aparenţă absenţi deşi ne place aerul lor

Poate şi gleznele şi sânii uşor resemnaţi.

Cu tine m-a prins CURENTUL MARIN

Dar totul era să ne-amintim de serile târzii

De reverberaţiile acelea mov,de norii

Luminaţi în vitralii,de porumbeii-nserării,

De aerul pe care-l respirăm,un aer

Pe care l-am numi liliachiu,un aer bun

Pentru dragoste,de care se plîng numai

Bătrânii astmatici şi fetele de la cămin.

Totul e să ne-amintim de ALFABET DE TRANZIŢIE

De amurgurile violacee,de oraşul Buzău,

Cu pomi,cu flori,cu femei care merg frumos,

Cu femei care rostesc arome de liliac,

Oraşul cu prea multe apusuri de platină,

Cu prea multe iubiri şi sălcii,

Dar acum au plecat toate păsările,

Copacii sunt goi,norii se tîrăsc pe ape,

Pe câmpuri,prin gândul galben şi veşted.

Cineva trece prin piaţă şi cântă,

Se uită în sus şi astrele nopţii

Îl strigă cu sunete lungi de lumină.

Ar putea să urce pe ele ca pe frânghii,

Să urce şi să coboare,să urce şi să coboare,

Dar nu e nici o frânghie,sunt o mie de flaute

Şi el aleargă prin piaţă şi cântă.

E o melodie de ceaţă,epuizant prelungită

Până stelele înflorite la capătul respiraţiei

Mor încet de durerea luminii din el.

De la tine aştept acele FOTOGRAFII CU CÂNTEC,

În noaptea când poetul n-a mai visat

Pe trestiile nopţii.A înţeles că nu era

Nici un flaut în cer,că totul era

El însuşi.Atunci,s-a aşezat pe iarbă

Cu ochii în sus,susţinând stelele

Ca-ntr-o inflorescenţă,unde poetul era,

O imensă floare de aur

Cu constelaţiile nopţii

În priviri.