De vorbă cu moartea

[Grig Salvan]

mă întâlnesc cu moartea din când în când
- ce mai faci? mă-ntreabă ea surâzând
- bine, încă mai fac o umbră pe pământ
dar nu pot să știu până când,
cât mă mai lași în aspra lumină...
- stai liniștit, nu te îngriji de mormânt
nu-ți mai ucide timpul plângând
te mai las o vreme să umbli prin tină
prin ger, prin arșiță, prin ploaie și vânt
până când vremea de dus o să vină
vei pleca în zbor nevrând, tremurând
către o altă lumină, mai pură, mai lină...

[Chris]

simplu si frumos! 

[Grig Salvan]

Lisia, mulțumesc pentru lectură și cele câteva reflecții pe marginea micului meu text. Care se vrea într-adevăr un moment de împăcare cu destinul printr-un dialog familiar și pe un ton de ușor umor cu cea pe care ne-o îmchipuim de obicei ca pe o persoană înfricoșătoare „cu coasa la spinare”, dar pe care ar trebui să ne-o închipuim doar ca pe o veghetoare firească, fără ură, menită să ne însoțească la final călătoriei noastre pe pământ. 

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Nicoleta Ramona, pentru vizită și pentru remarca asupra acelui vers „central” al micului meu poem.

[Grig Salvan]

D-le Titi Nechita, multumesc de lectură și comentariu. Așa e, fiecare dintre noi, uneori chiar de la o vârstă fragedă, nu neapărat numai la bătrânețe, are o viziune a acestrei „întâlniri”. Care cel mai adesea naște fiori și drame sufletești, teamă și lacrimi. Dar e bine să ne impunem prin autoeducație o atitudine senină și o anume înpăcare înțeleaptă și -de ce nu?- chiar să tratăm cu ironie, cu persiflare și o doză de umor (făcând „haz de necaz” cum zice românul), această nefastă ultimă întâlnire din trecerea noastră pe pământ.

[Grig Salvan]

D-le Katin, mai întâi mulțumesc pentru trecere și apoi pentru comentariul din care am reținut ideea că moartea o personificăm printr-o ființă feminină nu întâmpător, ci pentru că, la fel ca și mama care ne-a dat naștere, ea e un fel de altă „mamă” care are grijă de noi la trecerea într-un alt tărâm existențial.

[Grig Salvan]

D-le Dacu, mulțumesc de lectură, de mărturisire și de invitație. Evident, micul text e o pură ficțiune, o reflecție intimă în care moartea apare ca fantasmă într-o reverie de moment. Eu cred că în cazuri și împrejurări speciale un spirit poate avea experiențe supracorporale și imateriale de genul celor pe care le menționați. Am citit mult despre astfel de experiențe dincolo de lumea concretă în care viețuim corporal, chiar dacă eu nu am trăit până acum așa ceva, am avut printre prieteni și cunoștințe persoane care au trăit ceva dincolo de experiența normală a omului pe pământ.

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Ada, pentru empatie și reacția de suflet pură și sinceră.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul impresionează prin simplitatea sa gravă și prin dialogul direct cu moartea, tratat cu o seninătate aparte. Tonul meditativ și ritmul lin dau textului o frumusețe reținută, aproape luminoasă. Finalul aduce o notă de împăcare, sugerând că trecerea nu e pedeapsă, ci transformare. Am remarcat și eu versul citat de Nicoleta. Ce bine ar fi s-o putem face, dar... 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Doamne, câtă tristețe in versul acesta ”nu-ți mai ucide timpul plângând”! Superb, se invârte tot universul în jurul lui.

[C.Titi Nechita]

Cred că fiecare dintre noi avem la un moment dat câte o discuție cu ,,dumneaei"! Aici mi-a plăcut abordarea, dar și umorul subtil al discuției.