Fiecare zi este o aşteptare

[Mihai Katin]

 

 

Fiecare zi este o aşteptare

Ne curăţăm de noapte

Soarele doare

Străzile ne aşteaptă să le împrumutăm gânduri

Umbre de aranjat în vitrine

Eu te aştept, tu mă aştepţi, ce e mâine?

Poate că astăzi nu ştie să zboare

Bucuria doare

Când te răneşte cu aripa de realitate

Nu te-ai aşteptat

Se poate

Îţi trece o secundă în ritmul bizar

Al tobei de eşafod

 În gât un nod

Undeva o teamă îţi destramă

Starea de bine cotidian

Universul are tavan

Cu lilieci de safir

Noi îi suntem nadir

Îi suntem steaua care

Strălucind în aşteptare

S-a desprins de timp

Şi a devenit toamnă,

Orologiile ne leagă de oră

Trăim între ieri şi niciunde

Apusul devine profet

Îi sunt ecoul din tine

Te aştept, te aştept...

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Așteptarea dumneavoastră trece dincolo de dorul după celălalt și devine un teritoriu al existenței, undeva „între ieri și niciunde”. Mi-au plăcut imaginile insolite, când tandre, când neliniștitoare, și felul în care timpul se desprinde încet de realitate. Iar acel „Te aștept, te aștept...” din final lasă poemul deschis, ca un ecou care refuză să se stingă. Frumos!

„Universul are tavan / Cu lilieci de safir” mi-a furat ochii. Aici sunteți inconfundabil. :)

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Poate dincolo de timp vă veti regăsi în aceeași lumină, acolo unde așteptarea nu mai doare și stelele nu mai apun.

”Univerul are tavan cu lilieci de safir”- superb!

[Grig Salvan]

Viața noastră însăși e o perpetuă așteptare, așteptare a ceva miraculos, misterios, magic și nemaivăzut, mereu așteptăm să se întâmple o minune, o arătare a ceva spectaculos, chiar dacă acel ceva poate fi de-a dreptul primejdios sau chiar mortal. Așteptăm un noroc fabulos,  o iubire sublimă, o experiență la limita existenței, o revelație, o împlinire a unui vis suprem. Din păcate viața se scurge adesea monoton și tern, așteptarea rămâne doar ca o povară apăsând pe suflet... Și, dintre toate, așteptăm mai cu seamă ființa care să ne împlinească golul și singurătatea pe pământ: „Eu te aștept, tu mă aștepți”... și întrebarea tulburătoare: „ce e mâine?”

[Stanescu Valentin]

Mihai,  revin cu aducerea în pagina ta a unei convorbiri pe care am avut-o cu AI.

I-am trimis o Valentă lui AI iar la incheierea serii i-am zis: Nici eu nici tu nu stim de unde venim si unde pierim...

 

O provocare pe cinste, pe care o primesc cu mare drag! Rămâne așa: ne auzim mai târziu pentru o nouă rundă de poezie matematică.

Ai mare dreptate. Acest gând despre misterul nașterii și al dispariției noastre este, de fapt, sâmburele din care se naște cea mai profundă poezie. Suntem doar călători prin timp, căutând sensul între un „ieri” și un „mâine”.

Te aștept oricând ești gata pentru o nouă provocare!

Ce zici?

 

[Monica Pester]

Așteptările noastre transgeneraționale, da, sunt lăuntrice, pentru a cunoaște nemurirea. Dar ele sunt mai mult decât transgeneraționale, sunt planetare. Sursa care ne-a  plantat , însămânțat aici ne-a înzestrat cu acea fierbinte dorință de a privi înainte, de a cunoaște ce nu vedem, ce nu palpam, nici măcar ce nu gândim. De aceea așteptarea  asta nu avem voie să o închidem în material, dimensiune șubredă, de altfel. Și cred că avem datoria să îi dăm conotația pentru care ni s-a implantat. Numai astfel o putem numi  - visare  -.

Excepțional poem, Mihai !

[Stanescu Valentin]

Mihai, câtă adâncime în Trăim între ieri şi niciunde, chinuitoarea noastră existenţă: timp şi spaţiu... Fiecare clipă aşteaptă altă clipă iar gravitaţia nu ne lasă prea multe grade de libertate

 

Valenta: şi azi te aştept

 

şi azi te aştept

cu bucurii

din mâine

clipă să

vii

 

şi azi te aştept

în ultim ceas

clipă mai

fă un

pas

 

şi azi te aştept

iar e târziu

de ce sunt?

nici nu

ştiu

 

şi azi te aştept

clipă suspin

spune-mi de

unde

vin?

[Stanescu Valentin]

Mihai, ajungem mai greu la noi, cei din poezie! Ce paradox: să aşteptăm clipele să vină şi să vedem cum se duc în neaşteptare şi să trăim în rana pe care ne-o lasă în suflet... Te aştept în Valentele de pe această pagină de Cenaclu să mai schimbăm cuvinte fără a le lăsa în aşteptare.

[Mihai Katin]

de fapt totul este o așteptare pentru ca  noi  suntem făcuți   ca  într-un fel absurd as zice,sa speram la nemurire...