reîntâlnire (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

senin

ca pe un capitol de carte

foşnind a reni

ce migrează spre sud

prin taigaua – osuar stelar

aş da timpul înapoi

 

fulgerătoare fost-a clipa când

precum Thetis

– îmbrăţişându-mă întâia oară –

în râul Styx

m-ai scăldat

 

narcotizaţi

am uitat

un afurisit de călcâi

în secunda ce tocmai trecuse

 

prin văl de auroră neagră

– ren stingher –

aş putea da timpul înapoi pentru o

nouă întâie îmbrăţişare

dar dacă n-o să ne mai recunoaştem

taiga

ren

căci nimănui nu-i este-ngăduită

nemurirea

[Mihaela Popa]

copleșitor de frumos și de-"aş putea da timpul înapoi pentru" a mai vorbi cu minunatul nostru da Coza, mulțumesc Lisia!

[Vasilisia Lazăr]

- Nuța, așa este, dar măcar dacă l-am putea da înapoi, dar nu putem. Mulțumesc, cu drag!

- Alex, ori de câte ori îmi puneam întrebări de genul acesta, Ion zicea: lasă, om vedea noi când ajungem acolo. A ajuns, dar nu zice nimic acum...

- Dan, cât de bine ai surprins totul! Exact, nu e o carte la îndemâna oricui. E o carte „foşnind a reni/ ce migrează spre sud/ prin taigaua – osuar stelar”. Și daa, teama aceea atât de justificată... Mulțumesc, cu drag și eu!

[petrut dan]

Ce frumos imaginează maestrul să poți da timpul înapoi ca pe un capitol de carte, și ce la îndemâna oricui ar avea cel puțin patru clase! Dar nu orice carte și nu orice capitol, un capitol ce foșnește de reni ce migrează spre sud prin taiga, un tablou dens și poetic. Un poem ce îndeamnă la meditație, un poem ce apelează la mitologie pentru a descrie stări puternice, sentimente de neputință, dar împotriva cărora arta mereu născocește ceva imposibil științei, la final acea nouă întâie îmbrățișare cuprinde în ea întrebarea în fața nesiguranței iubirii de a-și recunoaște perechea, un poem greu și ușor, depinde de cum fiecare acceptă sau înțelege! Cu drag!

[bolache alexandru]

Ce bine ar fi dacă am putea da timpul înapoi... Din păcate nimănui nu-i este permisă nemurirea! Și câtă dreptate are! Poate călcâiul nemuririi este iubirea, este amintirea! Până când vom pleca și noi pe stepele pustii vom ataca și noi călcâiul nemuririi! 

[Nuta Craciun]

Frumos redată această  ”vulnerabilitate” care este de fapt acea stare de autenticitate a noastră.

Și totuși, a da timpul înapoi  e asemenea unui dans pe sârmă, ai o senzație de suspendare între două lumi, pe lângă teama întoarcerii, apar îndoielile... firești dacă sunt mânuite de un poet care să le știe așeza în cuvinte. 

Frumos!  

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult pentru apreciere, Manuela! Daa, și mai cred că fiecare dintre noi avem cel puțin o vurnerabilitate. Drag!

[Vasilisia Lazăr]

Ai intuit perfect, Gabriela. Folosindu-se de vulnerabilitatea lui Ahile, a marșat pe idee. Drag de cuvintele tale, de interpretare și de aprecierea scrierii! 

Credeam că doar eu îl simt pe Ion aici, cu noi...

[Manuela Munteanu]

Minunăție de poezie! Drama lui Ahile, transpusă în temerile oricărui muritor. Aplauze!

[Gabriela Raucă]

M-au copleșit aceste versuri, Lisia! Ion Lazăr da Coza trăiește prin ele, împrăștiind emoții cu fiecare apariție a lor. Este paradoxal, cum această personalitate, acest om deosebit, pe care mulți dintre noi nu l-am cunoscut, poate fi atât de prezent printre cei de aici.

„prin văl de auroră neagră

– ren stingher –

aş putea da timpul înapoi pentru o

nouă întâie îmbrăţişare

dar dacă n-o să ne mai recunoaştem

taiga

ren

căci nimănui nu-i este-ngăduită

nemurirea”

Cât de mult m-au impresionat aceste versuri, din care reiese atât de bine teama că reîntâlnirea nu ar mai fi posibilă, odată cu întoarcerea în timp.

O mângâiere pe suflet, totul! Prețuire!