cum par că erau scrise

[Tudor Cicu]

cum par că erau scrise

 

În seara asta sigur, mai ți-aș deschide poarta

Cu iarba-acelor fiare aflată dintr-un basm,

Ce mi-l dădeai drept cheia când îmi ghiceai tu soarta

De-ai tras peste noi cerul cu-atât entuziasm.

 

Dar cum să intru simplu ca într-un vis oricare

Și sub oglinda lunii să-mi pun dorințe-n gând,

Nu-i ca și cum aș cere, imens un pod pe mare

Să facă legătura spre suflete oricând?

 

Acum singurătății îi cer să-mi poarte pașii

Într-un palton subțire pe nuștiu care străzi,

Ca-ntr-un tablou de Repin, ce-și zugrăvea plutașii

Visând că trag la frânghii bogatele lor prăzi.

 

La fel pesemne-s scrise mai toate-n lestul vieții

Cum spune și povestea, toate-s vânări de vânt

Și singur printre rime, cum fac mai toți poeții

Cu ochii la pendulă... până m-aș da înfrânt.

[bolache alexandru]

O plăcere să vă regăsesc domnule Cicu! Versul de astăzi aflat între Esenin și Minulescu farmecă cititorul! 

[ovidiu]

Sărbători Fericite Tudor!

[Grig Salvan]

Un ton de baladă veche ce cucerește instant cititorul, apoi versurile de o caldă umanitate și sinceritate, meditative și originale, cu imagini insolite, sau trimiteri culturale ca în strofa:

„Acum singurătății îi cer să-mi poarte pașii

Într-un palton subțire pe nuștiu care străzi,

Ca-ntr-un tablou de Repin, ce-și zugrăvea plutașii

Visând că trag la frânghii bogatele lor prăzi.”

Finalul e deasemenea melancolic, reflexiv și meditativ:

„La fel pesemne-s scrise mai toate-n lestul vieții

Cum spune și povestea, toate-s vânări de vânt

Și singur printre rime, cum fac mai toți poeții

Cu ochii la pendulă... până m-aș da înfrânt.”

[Stanescu Valentin]

Tudor, vorbim să vorbim... Cât de mult se îngustează orizontul vieţii, cu cât pendula mărşăluieşte mai tare. Este ca şi cum clipele ne urcă pe un fir nevăzut în plan vertical şi cercul orizontului vieţii se micşorează undeva către un punct... Şi, înfrânt de nimic, spui dezamăgit: acolo am fost, încercând căderea spre un nadir ipotetic unde cercul vieţii să spargă timpul şi spaţiul.

Să ne întoarcem la vânătoarea de vânt şi să îi aducem în versuri recunoaşterea adevărului şi acceptarea lui: totu-i un nimic frumos!

[Tudor Cicu]

Ovidiu: Mulțumesc de comentariu. Cineva spunea că epicul în poezie e un prilej de conservare a memoriei. Nu știu cât reținem din clipele care ne-au marcat, dar toate vin la timpul lor. Și, firesc, să le împărțim cu cei din jur. Altfel am vorbi în pustiu. Salutări!

[Tudor Cicu]

Ada: azi, de ziua Foriilor, am primit bucuria lecturii tale și fericirea de a te fi ispitit la lectură...  așadar am primit cuvintele tale ca pe o floare rară. Parcă în „Aviatorul” lui Vodolazkin (îmi amintesc bine): trezit la viață, aviatorul îi spune sorei medicale care-l supraveghea: „Ce-a fost asta? De ce nu-mi amintesc în întregime fericirea vieții mele?” Și aceea îi răspunde: „Pentru asta, trebuie să-ți amintești tot!” Așa cum ți-ai amintit și tu de Romanța cheii lui Minulescu. Altfel nu se poate!, pentru că atunci am înceta să fim fericiți. Salutări dragi!

[ovidiu]

Acest poem este o meditație profundă asupra vieții, singurătății și fragilității dorințelor umane. Limbajul poetic este bogat în imagini și metafore, creând o atmosferă melancolică și introspectivă.

[Ada Nemescu]

Cuvinte împletite armonios, într-o manieră strict personală și autentică, cu farmec, ispitind la citire... 

mi-au amintit de Romanța cheii - Minulescu:

Cheia ce mi-ai dat aseară -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?

Cu influențe ludice, stropite ușor cu o autoironie fermecătoare, cu un titlu versatil și șugubăț... mi-a încântat sufletul recitind...

aDa