lumină de toamnă... lumină
în ochii mei umezi se-adapă
în suflet aprinsă grădină
tânjește spre-a cerului apă

în palmele mele de tină
o frunză se-ascunde... și scapă
de-a toamnei... de-a toamnei lumină

de carnea ei tristă se-anină
a pleoapelor tainică apă...

lumină de toamnă... lumină...

https://www.youtube.com/watch?v=4FpPFf3as38

s-a dus și vara asta... s-a dus spre alte zări

să-și dăruiască roua și-amiezile fierbinți

eu am rămas în urmă pe jilave cărări

să-mi mituiesc trecutul cu treizeci de arginți

mă însoțește vântul prin frunze ruginii

și umbrele-aplecate umil spre răsărit

să mai privească-odată cărările pustii...

încet pășește toamna pe lutul ostenit

și-mi ofilește gânduri, speranțe, bucurii

va smulge vântul frunza... și iarna…

n-am să-ți mai bat în veci la porți, iubire
mi-e inima o rană ostenită
ce bate către tine în neștire
da-i poarta-nchisă, casa-i părăsită…

și am să plâng din ce în ce mai rar
ceasul iubirii nu-l mai pot întoarce
din ce-am avut doar acest plâns amar
precum un vierme-n suflet loc își face

atâția ani speranța mi-a hrănit
iubirea și credința și puterea
tu nu mai esti ce-ai fost și ce-am iubit
din mine va rămâne doar tăcerea…

de nu mai ai putere să ții în mâna ta

toiagul cu penița ce-ți ușurase drumul

de simți zvâcnind în tine o lacrimă de stea

dar norii grei te-ngroapă cu umbrele și fumul

de crezi că orice-ai spune e vechi și s-a mai spus

și mierea strânsă-n faguri ți-e falsă și amară

de n-ai acoperire la anii ce s-au…

când ești departe, dincolo de dealuri și văi

toate fântânile au culoarea ochilor tăi...

știu că ploi și furtuni năvălind le-au umplut

iar munții și norii însetați le-au băut...

când ești departe, o sete fără de nume

îmi mistuie ochii larg deschiși către lume

în zadar încerc s-o sting cu boabe de rouă

în dimineața cea surâzătoare și nouă...

când ești departe... foarte departe de mine

zi după zi însetez doar cu…

îmi deapăn povestea

pe clipe târzii

departe sunt astăzi

de vechi bucurii…

cu tălpile rană

pășesc printre sorți

departe sunt astăzi

de primele porți…

mă mistuie gândul

din vechi cicatrici

departe…

iar ai venit să-mi bântui

amintirile dinspre somn...

ești cea pe care n-o voi găsi

întrupată, nicăieri... niciodată...

tu te-ai născut în mine

odată cu mine

eu îți sunt și tată și iubit

sub pleoape-mi te-ascunzi

chip închegat din arderi solare

te-acopăr cu plânsul meu

pentru suferința ta de neatingere

șuviță de fum ești născută

din frunzele toamnei

arse primăvara...

mă inunzi cu…

nimic nu va rămâne din alcătuirile noastre de lut

nimic din materia pentru care atât ne-am zbătut

nimic nu va rămâne din cele cu trudă făcute

nici din împliniri și nici din dorințele mute...

vor rămâne pe cer doar visele noastre rotunde

vibrând în haosul veșnic sferice unde...

va pulsa doar bătaia inimilor noastre unite

doar tremurul veșnic al luminilor noastre-mpletite

chemările noastre vor răsuna mereu în…

de-aș ști că voi muri mâine în zori

n-aș mai dormi nici o clipă la noapte

ți-aș umple casa toată cu flori

și n-aș mai rosti decât de dragoste șoapte

ți-aș scrie cu lacrimi o noapte întreagă

cât regret toate clipele departe de tine

în care nu ți-am spus cât mi-ești de dragă

și-n care nu ți-am dat nici o parte din mine

de-aș ști că voi muri mâine în zori

m-aș ruga pentru ochii tăi triști și curați

în…

iubește-mă, străino, fără teamă!

acum, înainte de ultima vamă...

nu mă privi ca din alt veac, din alt loc

noi doi suntem făcuți din același foc...

nu ești tânără, nu sunt bătrân

nu ești o zeiță, nu sunt un păgân

sunt doar cu câteva clipe înaintea ta

întinde mâinile... și vei vedea!

apropie-ți obrazul de obrazul meu

vezi? e-aceeași boare caldă de alizeu

hai să ne prindem în același…

tot mai rar ni se-mpreună pașii

și palmele-ostenite-n rugăciune

tot mai singuri cărăm pe sub stele

fărâma de lumină din tăciune…

tot mai rar ne pâlpâie gândul

în ochii aplecați peste tăceri

tot mai rece se prelinge prezentul

pe-obrazul bucuriilor de ieri…

tot mai rar ni se aude glasul

când viața ne face complici

am vrea să fim copii, dar ne trădează obrazul

și sufletul brăzdat de cicatrici…

nu cred c-a fost nimic adevărat
din ce-am pierdut... din tot ce-am câștigat
tot mai înalț castele de nisip
dar valul șterge tot ce înfirip

din ce-am știut... nimic n-a folosit
din ce-am crezut... nimic adeverit
de mi-a fost scris ceva acolo sus
ori s-o fi șters... ori n-am citit de-ajuns

să te mai port pe brațe

mi-e tot mai mult un chin

nu știu de ce devin

pe zi ce trece mai longilin

mai subțiratic și mai fragil

semăn tot mai mult a copil...

mă tem tot mai mult de cai

mi-e tot mai greu să ridic un pai

devin cu timpul mai blând ca o fată

și nici nu mai am ca altădată

dorințe barbare de-a valma

n-aș mai crăpa piatra cu palma

n-aș mai frământa cu brațele marea

n-aș mai rupe cu plăcere floarea

nici…

pe pământ a trecut înfioratul aprilie

melcii pe pajiști au ieșit din cochilie

a trecut cocorul peste grâul meu verde

prin mine o primăvară grăbită se pierde

în mâluri s-au prăsit insecte și pești

cu rouă se adapă ochii mei lumești

s-a-mbrăcat în verde mătase și balta

ca lumea ce s-a dus nu va mai fi alta

soarele s-a dus și s-a pierdut în abis

de soare m-am prins ca o floare de-un vis

aprilie a trecut... așa cum am…

mă poartă trenul vieții cu spatele-nainte

conductorii în haite mă-ntreabă de bilet

îi mituiesc cu lacrimi și teancuri de cuvinte

să-l roage pe mecanic să meargă mai încet

și-i rog cu cea mai tristă privire de sub soare

să-mi caute și mie un loc să-mi odihnesc

țărâna ostenită de-atâta căutare...

ce scump a fost biletul și încă-l mai plătesc

cu lacrimi, umilințe și valuri de sudoare…

de-atâta vreme,…

mă cuibăresc în gândurile mele

cu așternut de dor mă învelesc

și dezbrăcat de bune și de rele

mă-nalț în vis sperând să te-ntâlnesc

în urma mea o mână de țărână

descrie-n somn umila mea poveste

cu fir prelins de-a ochilor fântână

departe ești și nu-mi mai dai de veste

doar visele-n picioare mă mai țin

mă sting de dor puțin câte puțin...

ne prinde amurgul cu pumnii crispați

tremurând pe bancnote de mici bucurii

pe aurul vieții cu zimții curați

ne-aruncă zarafii un pumn de hârtii

cu ele ne-abatem când stele răsar

la crâșma de vise… în taină să bem

în tăcere cu ochii plecați în pahar

atât e al nostru… și nu mai avem

curaj să mai cerem vieții-mprumut

doar vinul cu lacrimi amare băut…

pe-aici trecui cândva cu buze arse

singurătatea setei să-mi alin

încă mai simt ce-adânc mă îmbătase

aroma ta de lacrimi și de vin

la fel ca ieri, curată și senină

te regăsesc fântână sub mălin

pe însetați ademenind să vină...

ce mai contează câți or fi băut

din apa ta de stele și de lut

m-aplec din nou să beau al tău sărut

te miri că azi nu mai vin pe-nnoptat

înnegurat să te caut

spre tine din cale azi nu mă abat

cântările tale din flaut

e toamnă și-ți scriu pe-o frunză de nuc

nimic despre foste dureri

călător nu mai sunt și nu mă mai duc

în veci de veci nicăieri!

mă uit liniștit cum florile mor

căderile lor… cât de line!

o floare voi fi când va fi să cobor

împăcat de-a pururi cu mine...

șoptește-mi la ureche tăcerea ta fierbinte

s-aud cum șipotește izvorul tău curat

să-mi spăl în el povestea și tot ce-am adunat

să mai întorc o filă... și pasul înainte...

cu fruntea încrustată de gânduri și cărări

s-ating corola albă a frumuseții tale

cu ochii strânși ascetic la orice întrebări

chiar de-mi vei fi cununa de lauri și de spini

cu tine împreună mergând pe-aceeași cale

să-mi urc în flori…