Noapte, pictezi cu picuri de neagră catifea

urmele pașilor abandonați,

pe alte cărări de culoare.

Nu m-ai întrebat ce am ales,

ca să mă găsești, 

nu ai știut că noapte și zi,

sunt una și aceeași, în calendarul dorului

și doar așteptarea se rostogolește

prăbușind anotimpurile peste noi...…

Timpul, cu taxă pe fericire,

îmi ucide bucuria clandestină

și mă cuprinde dor de teama embrionară,

când nu știam unde să merg:

în sus, în jos?

Să fug în sensul ceasului cu ticăit ascuns,

să nu-mi mai plâng birul pe iubire?

 un anotimp etern, cu perna nepereche...

E tristă umbra mea și își ascunde…

Singurătate dincolo de poezie și slovele

pe care le aleg, le ordonez

după sentimente până când

înțeleg culorile cu care negociez:

dau o poezie pentru o îmbrățișare,

ce culoare preferi,

albă sau roșie?

Cuvintele plânse, petale de toate culorile

din care țâșnește căldura,

ca un abur…

Dorul tău miroase a rouă

și a frunză galbenă...

nu e ultima culoare ce îmi spală irisul...

vine o vreme

când viscolul are culoarea iubirii...

ce să faci?

Te supui

și îmbraci haina anotimpului.

Vine o vreme când albul

schimbă orice culoare,

înainte de a deveni…

Doamne, negociez minutele neconsumate,

bule opace umplute cu speranțe irosite,

la poarta timpului fără gardian,

când ai întors prea puțin arcul ceasului...

Am devorat anotimurile,

am blocat cărări construite să devină șosele

de la minte la inimă...

n-am avut destule litere atunci,

pentru toate vorbele…

Cu aripi diafane de cer îmi acoperi nopțile,

pictate cu stele și vise restante

când se întorc ploile și-mi spală gândurile

de nerostite păcate...

pe vreme de octombrie cu surîs cald

de unchiaș șăgalnic.

Iau veșnicia de mână, de acolo

unde Dumnezeu lăsase toate dorurile

despachetate printre frunze…

În dimineața plânsă, am un dialog cu toamna,

prințesa eternelor poveri...

îi număr frunzele și-i dau anii de-o parte,

ea îmi decolorează părul, mai soare, mai fără culoare

și-mi caută amprenta pe chip.

O voi vinde la talcioc la vremea

când mustul tremură în doagă,

nucile pocnesc în haina verde tocită de dor…

Sub trupul lacrimei ce-mi cobora

din ochiul de veghe,

stătea o hartă unde  coloram

ușa începutului.

Ai sărit pragul, ai suit treptele,

ai înconjurat cu vorbe lacrima,

uscată în cădere,

ai construit cetate, cazemată

inimii mele fremătânde

și ai tratat veșnicia cu un suspin.

Eram într-o ploaie de doi

în toamna cu un singur locatar,

ca într-o lacrimă prea strâmtă

să primească îmbrățișarea

care sparge dorul.

Eram aproape la capăt de drum

și m-ai lăsat să mă rog singură

în ploaia cu un singur locatar

în care nu se urcă nimeni

de prea multă…

Cuvintele udate de ploaie

curg încet de pe ramuri,

inundă gândul-cetate devenit în mine,

când ți-am arătat cum să te rogi,

cum să-mi ții inima în palme,

cum să-mi încălzești vorbele

cu care hrănesc timpul,

în care împletesc visul și dorul în noapte.

Se aude trenul toamnei oprit pe o linie moartă.…

Lacrimile, perle în palmele tale

când îmi mângâi șoaptele sărutării,

în taina vorbelor nespovedite.

Se scurg cuvintele topite,

până ce se evaporă toată ploaia

plânsă de toamnă.

De la gând în jos, toate sunt balade...

Unde de află întâia notă atinsă de arcuș,

unde coboară vioara surâsul melodiei…

Îmi picură ploaia pe gânduri,

până se dizolvă cuvintele și ajung șoapte,

murmur,  să pot să aleg literele

 și să compun versul acoperit de norii

cu umbrele de flori,

 iar parfumul lor să-mi amorțească dorul,

vinovat că nu pot adormi.

Mă rog, Doamne, în bisericile tale tot mai goale,

când te simt la fiecare pas…

Hai, surprinde-mă, aruncă  fericirea în mine,

cu nopțile și zilele, toarnă bucuria flămândă

pe timpul ucis.

Este toamnă iar și nimeni nu-mi spală versul

cu ploile grele, apăsătoare depresii, tratate în doi.

Hai, amăgește-mă că am găsit formula perfectă

în care eu și tu formăm cea mai stabilă substanță

nedescoperită dar…

Sărut valul tău albastru

marea mea din totdeauna,

în genunchi mă îmbrățișează

spuma albă îngrijorată

că se sparge în amintiri,

zbuciumul talazului

și se vaită pescărușii obosiți de atâta zbor,

martori ai catargelor pribegite în decor.

Pescadoare în derivă, cimitire plutitoare

cu…

Între viață și moarte, amintirile

aliniate frumos în fața judecății celeste

sunt lebede albe, porumbeii păcii

sau nostalgii de toamnă târzie... păcate uitate.

Pașii, Doamne, pașii nu-i mai aud

dar m-ai lăsat să zbor...

visez sau filmul ăsta era de multă vreme gata,

iar eu ocupată cu treburi mărunte,

am…

Tu ecoul bucuriilor mele,

spune, cum le contorizezi,

lăsând sinapsele deschise spre cer,

să intre nemurirea, să curgă

diminețile neucise în răboj

sau ai furat formula tinereții

și ai ascuns din pașii alunecați spre neființă?

Spune-mi se mai aude începutul,

pe care nu știam că l-am produs…

Construiesc zilnic scări

din și pe fire de nisip,

le sudez, le tasez

și zilnic exersez urcușul.

Dimineața construiesc tiparul,

îmi așez gândurile aliniate metodic

pe anotimpuri,

la prânz formatul se sparge,

dorurile neconsumate aleargă nebune

și caută să se arunce în oceanul…

Mă rostogolesc prin furtuni,

îmi amețește privirea care nu s-a hotărât

să facă un popas la glezna ierbii,

sau să împletească fuioare din curcubeul sorții.

Mă cuprinde un gând albastru.

Îl pierduseși în diminețile în care

am spart trecutul,

pentru fiecare altceva

și mi-am luat pașii la rost.…

Mi-am privit amprenta pe irisul tău gânditor,

eram fluture, floare, parfum otrăvitor

sau gând nespovedit...

eram orice voiai tu să fiu,

iubirea prelinsă din căușul palmelor,

pe  care ai sorbit-o în nopțile cu lună plină...

și cât de sete ți-a fost...

Numai o clipă și privirea s-a stins

într-o noapte fără…

Cândva copii, am fost apoi adulți.

Azi când privim oglinda,

cu greu ne recunoaștem chipul.

Și zile trec și nopțile ne duc ușor

spre moarte, spre eternitate,

nu știm de fel câte au rămas pe fundul sacului neconsumate,

dar ne purtăm de parcă n-ar fi drămuit norocul

și-ntindem ața până ne sufocă oful.…