Solitar la tărmul fără nume

[constanta popescu]

Sărut valul tău albastru

marea mea din totdeauna,

în genunchi mă îmbrățișează

spuma albă îngrijorată

că se sparge în amintiri,

zbuciumul talazului

și se vaită pescărușii obosiți de atâta zbor,

martori ai catargelor pribegite în decor.

Pescadoare în derivă, cimitire plutitoare

cu destine conturate să se frângă solidar,

ce plutesc din port în port,

misiune încheiată în marea penitență

a oceanului acvatic.

Singurătatea obosită mă caută să-i țin companie

valului care-mi sărută tandru

talpa ce nu reușește ultima amprentă.

Mă antrenez în toate sezoanele

în care grijile au eșuat

și undeva iubirea îmi atinge valul spart

în mii de cristale parfumate cu dor.

 

[Ion Lazăr da Coza]

O compoziție de nivelul unui elev de clasa a IV-a.

Nu!

Oscilezi, valoric, prea mult!

da Coza

[constanta popescu]

pentru pești, pentru toate viețuitoarele marine prinse, sunt ”cimitire”, iar noi suntem solidari ”nenorocului” lor...Nu există rimă ci doar un ritm , o cadență de tobă...Da, descriu apusul unui ecosistem vechi de mii de ani...Mulțumesc Sofia, da mă doare că nu mai este nimic ”măiastru”, nici măcar la marea mea...albastră.

[Sofia Sincă]

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru, - zice Nichita. Dar el merge pe o linie abstractă imaginară, fabuloasă... Oricum e doar amintirea mea. Nici o asemănare.

Tu doar povestești ceva de la malul mării...

Pescadoare în derivă, cimitire plutitoare

cu destine conturate să se frângă solidar, - de ce? pescadoarele sunt cimitire plutitoare? Eu știam că în ele se aduce peștele prins. Cu cine complotează ele solidare?

a oceanului acvatic. - există și ocean terestru?

Construcție precară: există rimă și nu există, fără ritm dealtfel, prea descriptiv.

Sofy