Lumina cădea pieziş

când şoapte suspinând

ascultau liniştea

într-un gest rotund.

ALBATROSUL UCIS

sub muşcătura destinului

pielea mă frige în cămaşa memoriei

un ţărm pustiu din ochi se-ntoarce-n timp

ca o clepsidră răsturnată-n matcă…

ai auzit  niarne* acel pocnet

parcă au căzut stelele-n mare

sau iarba pământului

a încolţit deodată

deschizându-și pleoapele verzi ȋn adierea timpului

poate acest zgomot

a pǎtruns în creierul meu

dupǎ implozia  sufletului

când i s-au prăbușit cele mai ȋnalte…

îi doar o picătură

tu gând insomniac cărunt ca o povară…

Ploua în păduri uitate în mine,

ploua ucigător de cuminte,

mă rugam să nu vină potopul…

Când visurile trec prin sabia timpului

stelele au altă culoare, cerul

e undeva mai departe

şi ploile lunecă pe privirile albe

ca nişte lacrimi

păsări în zbor şterg cu aripile

albastru lăsat la-ntâmplare de nori

cu mult înainte de-a sosi noi

ele vor căuta catargul unei corăbii

o pluturire-n derivă fără voia mării

unde valurile se hrănesc cu stele

o armură de verde în care loveşte

vântul şi totuşi

citeşte-mă cât voi fi plecat printre…

Azi nu mai dau cu banul, azi am plecat de-acasă –

Îmi este primăvara o dragoste blajină,

Asprimea încolţită în pieptu-mi nu mă lasă,

Îmi tot fărâmă scena şi trage de cortină.



Îi spun că eu – actriţa – am roluri mult mai multe,

Iar glasul, prin livadă, în zile-l voi petrece

Să vină iar cocorii şi cântecu-mi s-asculte,

Să uite-acum de iarnă, de ploi, de vântul rece.



Tristeţea se va stinge sub tristele omături

Şi-n colţul ierbii crude vor…

când îmi sărut îngerul pe aripi

se face întuneric în zborul stâng

și zborul drept se amână

când îmi sărut îngerul pe aripi

se face primăvară într-un univers nins de comete albe

tristețea se face ghem până devine corp ceresc

luminând ca o torța de gheață nefirescul unui cer îngălbenit

ca foaia unei vechi scrisori

în lumina slabă

descifrez mesajul unei iubiri uitate

îmi încarcerez tăcerea

țipătul meu purtat de ecou

sparge zborul în…

Mărită primavară, ţie, nu-ţi este dor

De noi, ce te-aşteptăm de-o veşnicie parcă?

Întoarce-te  acasă, dă vieţilor fior,

Cuprinsă de iubire,  căldura o dezbracă.

Te laşi ca o mireasă de mire aşteptată,

Pe patul cu mătăsuri, înflăcărat fecior,

Tu vii parcă de veacuri ştiindu-te adorată

Paradă faci cu nurii, eşti nopţilor decor.

Purtându-ţi frumuseţea, parfumul şi culoarea

Eşti anotimpul  vieţii, cântat, mărit,…

stampă

curge mierea serii peste mine

râuri de timp s-au răstignit pe cruce

o lună beată își leagănă fuiorul

seara se lasă în vitralii brodată de stele

amintindu-mi de acel chip…

                                  Eşti umărul pe care plânge zarea,

                            Lumină revărsată pe altare,

                            Emoţie cufundată-n marea…

 LAMA ZILEI

ca să mă gust puţin

din lama sângerie pe care-mi tropoteşte ziua

cad lacrimi de lumină

văpaia purităţii din arteră îndrăgosteşte

                                                 răscoliri de sâmburi…

Trupul plutea

contopindu-se cu cerul,

savurând plăcerea

iluziilor speranţei

unei lumini din… întuneric.

Într-un miros de praf umed

cu privirea rătăcită,

gândurile se tulburau

în colţurile buzelor umbrite

în lumina tremurătoare

a stropilor de apă care răcoreau

şi se uscau la vânt

legănându-se la infinitul orizont,

în nopţi blânde

şi luna creştea din pământ

în cerul gol

cu valuri de umbră

într-o teamă de necunoscut,

de obişnuinţe părăsite

pierzându-se în…

În chinuri e marea și valu-i nebun
Și barca-n cascadă, se zbate acum,
O volbură-o cheamă-n negrul adânc,
Pe mama o strig și-ncep iar să plâng...

Și țărmu-i departe, arunc din comori,
Ferecate în lanțuri, legate cu sfori,
Plutesc în derivă, nădejdea dispare,
Secunda se duce și veacul apare...

Se-nalță ecoul, veghează durerea,
Peste toate, acum se așterne tăcerea...

Între ceruri
și pământuri
umbre, forme,
patru vânturi.
Între minus infinit
și pământul rătăcind
gând, cuvânt
și mult zenit
într-o cruce răstignit.
Între plus și minus
eu,
adâncimea unui zeu,
umbra cea tremurătoare
la hotarul către soare,
cu chip și asemănare.

 beția bunei veșnicii

la căpătâi am sfânt cuvântul prins în gând

prima lumină rând sau poate vrând nevrând…

Viscolul s-a lovit de pleoapele mele

o lacrimă sângera dor de tine

ningea pe străzi un alb de primăvară

friguroasă

doar sufletul se-ncălzea în mâinile tale

în rest frigul îngheţase timpul

mutam fiecare picior într-o cadenţă

necunoscută în doi

privirile noastre prinse-n colivia

unei oglinzi aburite

mi-am strâns cuvintele şi-am plecat

la capătul iernii

când voi ajunge am să te-anunţ

printr-o stea căzătoare

şi ca să mă găseşti…