pe când eram copil
mi-am făcut ceas
cu dinții
pe încheietură
să văd cât timp mai e
până devin Om Mare

vă rog
era doar un joc
nu știam ce spun
dați-mi înapoi copilăria
n-am vrut să fac rău nimănui
dați-mi-L înapoi pe Dumnezeu

l-am crezut mai întâi nebun

umbla aşa prin lume

cu felinarul aprins

şi noaptea şi ziua

la vânătoare de zâne

mai întâi le puşca apoi le punea să cânte

şi ceaţa - mereu era ceaţă când vâna -

şi ceaţa îi umplea ochii

apoi îi intra pe o nară în suflet

şi se umfla ca un balon până se făcea dimineaţă

ceaţa de noapte e mult mai rea

mai aspră

decât restul de ceaţă

se lipea de tine de trebuia să te scuturi ceasuri întregi…

Tot mai cred

„...Înainte, la balurile ca de vis

Soseau prinți dar și prințese ca-n basme...

Când la scară apăreau trăsuri, mi-ai mai zis:

Vezi, dragul meu? Eu trăiesc din fantasme”.

M-am trezit și un pled mi-am…

Ești frumoasă, îmi spui,

eu îți repet că nu mai sunt,

că astăzi port în plete brumă

și pe alocuri

ninge cu regrete.

Ești diafană, îmi șoptești,

în poala nopții surâzând,

eu te ascult și îți  repet 

că nu mai sunt

cea de odinioară.

Din pasul zvelt a mai rămas

o urma albă, grațioasă,

dar ochii râd și plâng asemeni

acelor frunze 

prinse-n anotimpuri.

Ești portativ cu licăr de smarald…

Eu voi locui pe o insulă de sare,

tu într-un nod de cale ferată,

între noi,

puncte de suspensie

dintr-o iarnă ghimpată.



Vom înălța, peste ziduri de ceață,

zmeiele de ieri,

în buzunarul de mâine

se vor strânge

tăceri.



Timpul bate la tobe. Toamna-l ascultă.

Săgeți de ruginä

se-ntrec la turnir.

Un orb răsucește…

Dimineața cântă cu tonalități ridicate.

își numără crezurile înflorite la fereastră,

aleargă desculță pe zarea plină de patimă,

până când pământul ia forma începutului.

Zorile au sânge albastru.

Își caută trenele pierdute în rondul de noapte

și-și numără aripile ascunse în podul palmei,

să le întindă la cea de a șaptea bătaie a inimii.

Fluturii de noapte învață să se-adape

lângă izvorul din ochii mei,

să…

la masa zărpălaticului nică

vin muște gonfiate și țâfnoase

ce sug cu paiul măduvă din oase

și bâzâie-n concert, la o adică.

iar el stă în butoi ca diogene

și dă usturător cu pușca-n ciori

când pune pleoapei nopții scobitori

să nu-i cadă luna din sprâncene.

da-n iernile când gâlgâie furtuna

și când se dă în tiribombe…

De mică-n palme îmi crescură stele,

Vopsite-n gri de mintea care sapă,

Mi le-au călcat în dansuri nişte iele

Şi astăzi sunt pământ chemat de apă.

Pe când să cern de jos în sus lumină,

Un pom să-nalţ şi să zidesc o casă,

Mă fură zborul iar, pe lună plină,

Din temniţa de lut, aripi să iasă!

Mi-e frate şoimul şi furnica, soră.

Oricât aş pune visului zăvoare

Sau fluturi câţi aş înhăma la proră,

Mă frânge-o zbatere, în…

poate sunt unic, sunt unic?

poate am vrut să mă închid în oglinzi

să mă uit să mă pierd în țărână

printre ziduri pe scări în cuiburi pustii

fără să urlu să mă doară să-mi ţip neputinţa

să mă las aşa purtat pe drum prăfuit

plin de frustrări de prea plin

cine am fost ce mai sunt ce puteam să fiu

doar eu mă mai întreb

și tot doar eu mai ştiu să răspund



sunt ceea ce fac

ce gândesc

ce simt

ce trăiesc

ceea ce tu mă…

iriși se scurg

din anostul amiezii topite-n amurg

în căușul orelor goale

divagând azimuturi

călcâie de melc mângâie troscotul

în zigzaguri lăptoase

departe

de-a latul grădinii

în gări alburii

dorm greieri ce-așteaptă șuier…

Înspre rostul lucrurilor

Ne îndreptăm privirea,

Continuând să ne pierdem în noi

La apusul zilei...

Decor aparent pe scene efemere,

Cuvinte rostogolite spre nori în van...

Pare un joc candid repetat…

Gri sunt copacii, casele și oamenii.

În special oamenii...

Zilele mohorâte de toamnă…

Nu m-ai lăsat să plec niciodată. Nici să rămân,

nici să aștept.

Undeva, o casă de piatră

avea temelie

pe umărul drept.

Nu m-ai lăsat să iubesc niciodată.

Nici să te caut

între petale de crini. De la post-restant am aflat

că lumea noastră e-o artă

pentru străini.

Nu mi-ai dat voie să râd, nici să plâng

într-o seară,

de un clovn rătăcit în oglindă,

era ca o veveriță  

de…

Poți privi?

Țip în somn prins cu mare vuiet în zbor:

Mărite Doamne, mai am pân' la cer?

Te-aud strivind lacrimi. Poveștile mor

În cheia lor și cuvintele pier.

Chiar de-aș scrie ceva ce moare…

Privesc placid cum timpul trece,

Printr-o iluzie concavă;

„Reasamblată“ ca o navă

Pierdută-n portul „demirece“

Și andocată printre visuri

Cu înveliș sardanapalic

Peste aspectul "cel" moralic,

Semnez cu valul compromisuri.

La școala vieții cu licență,

Clasez erori artizanale;

Transport succese inegale

În rucsacu-n convalescență.

Privesc placid cum timpul zboară –

Un pescăruș…

SPERANŢA

(repostare, dedicată la aniversară Adinei Speranţa)

Ne îndreptăm în lumea noastră tristă…