Îi era bine

[Petre Ioan Crețu]

l-am crezut mai întâi nebun
umbla aşa prin lume
cu felinarul aprins
şi noaptea şi ziua
la vânătoare de zâne
mai întâi le puşca apoi le punea să cânte
şi ceaţa - mereu era ceaţă când vâna -
şi ceaţa îi umplea ochii
apoi îi intra pe o nară în suflet
şi se umfla ca un balon până se făcea dimineaţă
ceaţa de noapte e mult mai rea
mai aspră
decât restul de ceaţă
se lipea de tine de trebuia să te scuturi ceasuri întregi
erai nevoit să dai din mâini din picioare
iar dacă te-ar vedea cineva
de parcă ai fi fost o păpuşă scălâmbă
îşi va face cruce
şi va stupi de spaimă în sân
s-a scrântit și ăsta va zice
e plină lumea de scrântiți de lunateci
să știi

apoi mi s-a făcut milă
așa fără motiv
îl opream îi dădeam o țigară
și el țopăia fericit sau râdea
mai mult chițăia
și o rupea la fugă
trăgea din țigară alerga și pufăia
parcă era o locomotivă cu aburi
străbătând miriștea
ca o nălucă albă candrie

altfel îi era bine
şi umbla aşa prin lume
cu felinarul aprins lălăind pe sub lună

[Petre Ioan Crețu]

Măgulitoare comparația cu nuvela lui Titus Popovici, mai ales că acolo se îmbină două mituri, al copilăriei și nebuniei. Eu am încerca să ridic un colț al vălului ce acoperă sufletul ostoit al poetului, ca spectacolul ludic, dar trist.
Mulțam fain Mihaela, pentru trecere și semn.

[Mihaela Suciu]

Mi-am amintit de „Moartea lui Ipu”...

„mai întâi le puşca apoi le punea să cânte” - ca cei care scot ochii păsărelelor să cânte mai frumos.

[Nikol MerBreM]

Nebun sau poate doar altfel... Aţi descris atât de bine ceaţa, încât i-am simţit apăsarea, parcă ar avea viaţă proprie!

Nikol

[Petre Ioan Crețu]

Am modificat Ioane, mulțam de observație.

Ai dreptate Vasilisia și da „poeții nu poartă verighetă”, nu poate fi înlănțuit, el trebuie să fie tot timpul pregătit să iubească și iar să iubească :))). Mulțumesc mult pentru apreciere.

[Vasilisia Lazăr]

şi umbla aşa prin lume
cu felinarul aprins lălăind pe sub lună

Ce imagine!

Mi-am amintit de un fragment dintr-o poezie a lui Marcel Vișa:

poeții

.............

sapă trecutul precum căutătorii de metale prețioase 

..................................

în sufletul lor e o stare de neliniște permanentă 
nu se pot obișnui cu ideea că azi nu e ieri și că niciun munte nu iese din mare la apus 
la răsărit se alege praful din tot ceea ce nu apune la timp 
câte un tsunami le colorează filmul din când în când 
o avalanșă de nisip le aduce aminte de simplitatea copilăriei 
iau găletușa lopățica și se apucă să sape în trupul iubirilor trecute până dau de castane coapte și piese lego 
din ele construiesc un imperiu de o zi (adică o poezie) și asta le ajunge 
poeții trăiesc de pe mâine pe ieri

Da, e plină lumea de scrântiți de lunateci
să știi! Dar ce trist ar fi fără ei!

[Ion Lazăr da Coza]

şi va stupi cu frică în sân > şi va scuipa de frică în sân

Încântat!

da Coza

[Petre Ioan Crețu]

Mulțumesc Dorina, acum chiar mă simt admirat :)

[Petre Ioan Crețu]

Mulțumesc mult Sofia. De multe ori comentariul tău e mai frumos decât poezia mea :))

[Pop Dorina]

Admirație.

[Sofia Sincă]

Într-o combinație specială metaforică, de lumină-întuneric-ceață un destin de nălucă. Un poet de fapt își duce viața, cu felinarul aprins lălăind pe sub lună. Cine să-l înțeleagă?! Nu lipsește apăsarea, condamnarea la viața nepotrivită, țipătul înfundat - forme ce duc la starea afectivă dorită de poet.

Stil, Petre Crețu.

la vânătoare de zâne
mai întâi le puşca apoi le punea să cânte
şi ceaţa - mereu era ceaţă când vâna -

Am citit cu deosebită plăcere și am admirat,

Sofi