Îmi arde iubite, amprenta pasului șovăielnic,

pe stânca seculară din umbra schitului

bătrân de atâtea rugăciuni.

În zbuciumul cascadei care îmi acoperă

cuvântul, doar gândul mi-l cuprinzi

și-mi mângâi privirea cu-n suspin.

E prea puțin îmi spui

și nu suntem noi aceia să fi tocit

poteci în stâncă și-n…

Nu pot să-mi liniștesc sufletul

îngrijorat că lumina cedează

incendiilor provocate de neguri

în…

am închis-o în mine şi am picat cu ceară

pe mâna-uşă, ca un sigiliu, când

mă rugam

(la tata).

Mi-am lăsat afară doar vieţuirea

printre oameni

să vadă

că mă mişc prin verde. Bucata mea

de albastru

pătată

cu roşu, era sub lacăt. Doar ochii vorbeau cu ea...      

Să nu mai pleci dacă revii din anotimpurile vechi,

vreau să-mpletim în zori de zi atâtea vise neperechi

şi multe nopţi neliniştite ce sufletul ne-au pustiit,

când fluturii cu ochii trişti să ne privească s-au oprit.

Aruncă gândul către stele să cadă-n largul altor mări

fără să-ţi pese de trecutul zidit din gesturi şi-ntâmplări,

brăzdează cerul cu privirea deasupra unui curcubeu

îmbrăţişând tăcerea clipei ascunsă-n ochii unui…

Se răsuceşte poemul în mine

pe partea unde încep anotimpuri

unde aerul aleargă desculţ-

copil sfios adus din vacanţele şcolare.

Pribegia lunii

şi-a întins palme 

în poziţia de suflet

şi-a cules cuvinte în căuşul crud.

Singurul cuvânt rămas pe dinafară

pândeşte prilejul

când fluturii duc înserările pe aripi

şi le spală la izvor.

Şi totuşi,

n-am depăşit cu…

Cu lapte de

pietre metamorfozate în cârtițe supraterane

mă îmbăt, când aud:

că punctele…

cotitura de drum aşezat în ţăruşul ce-ţi scruta  

orizontul. Palmele le pui în capul lui, al ţăruşului  

să nu fii singur,

să-ţi separe trupul în două:

suflet şi minte. Apoi să le dai culoare şi aripi

şi zbori o vreme

înlăuntrul tău. Îţi trăieşti iluzia că  

albastrul şi roşul

se pot contopi

în viaţa

asta.   

umbre(le) beau la terase absint

unghiile ploii au haşurat cerul livid

din pantofii caniculari se scurg (e)fluvii

mirodenii liturghiile nopţii

erezii patentate

butoiul lui Diogene sparge

fereste castrate

au pavat găurile zilelor călcate drept

pe străzi strâmbe cu dolomit

partea (in)vizibilă a sinagogii au zidit-o

în pământ

fetiş al lumi(ni)lor din cer

inima mea e incastrată în stern

rădăcinile pomilor…

legea echilibrului trece pe lângă noi

nu ne pasă

i-am uitat formula 

parcă ar fi fost viața egal iubirea împărțit la n-suflete

c-un rest de fericire pe undeva

dar vag

prea vag

executăm salturi mortale

sărituri din vârful eu-lui

printr-o probabilitatea căutăm punctul existențial

să ne prindem cu ce-a mai rămas din noi

să nu ne spargem

nu de alta dar n-are cine să ne-adune apoi

ne dăm mai…

Șoptește amurgul în tainice gânduri,

mătasea durerii mă penetrază,…

Voi face în faţa privirilor zid

lăsând doar o fereastră între noi,

să ştiu când pleoapele se-nchid

peste trecutul viselor în doi.

Voi dăltui-n cuvinte câte-o şoaptă

păstrând parfumul ploilor târzii,

în sufletul rănit cândva de soartă

ce-a plâns în locul tău fără să ştii.

Pe soclul vechilor statui neşlefuite

te vor striga părerile de rău,

din multe primăveri îmbătrânite

şi ierni ce s-au ascuns în părul…

Te-aș iubi, dar dacă trec oceanul și dau

dezamăgire în dezamăgire

cu vreun taifun în stare de cine știe ce?

Costă mult mersul pe apa acesor vremuri oarbe,

știu.

Până acolo mi-ar ajunge cele câteva uncii de moarte

pe care le-am agonisit

ca slugă la viața de-aici.

Am auzit că nu îți bei cafeaua pe o terasă

cu vedere la Statuia Libertăți,

cum credeam.

Că în loc de zaț, pe pereții…

prins stelele. Salbă le-am cusut

cu sânge

în jurul sufletului meu. Doar el

să-şi întoarcă

noaptea-n

albastrul zilei

pictată cu macii suferinzi

de frumos,

de lumină.     

Melaniei Briciu



nu deschide fereastra

tristeţea decupează viaţa din oameni

agora cetăţii și-a rupt planetarele de angoase

pe sens giratoriu pasul mumifică timpul

dar nu-mi pasă

oglinda îmi fură cohorta de chipuri

pășesc prin iarba respirării mai aseptic încă o viață

scutură abisul în carne

am tolba plină de primăveri nenuntite

pruncii mă vor găsi mereu

în vene incandescente geneza

aruncă o dublă



din…

în adieri de urme aldine lumi se prind

iluzii zise puncte

tăceri de sprijin…

nicio lacrimă nu mi-a picurat

pe sandale acid

erau roz ornate stupid şi râdeau încălţând

picioare cambrate

se împleticeau precum caii

pe trotuare ridate perfid

aici vieţi insipide atârnau la uscat

păcate semidocte săreau în piscine

evanghelizând mulţimi

rochia mea flutura vanităţi libertine

secunde tranşate agonizau pe străzi

ne iubeam cu ochii deschişi ca la peşti

pe oriunde treceau maşini insolent

hai să mai…

Impresiile pe care mi le face viața plecată

să trăiască în afara timpului acesta

sunt proiecții ale instrumentelor de lucru

din cabinetul meu de ginecologie

rezervat pietrelor.

Improvizat din cadavre de curvarăsie.

Când mă sufocă lipsa de paciente,

deschid larg ferestrele absurdului

și respir priveliști cu spermatozoizi lăudați

că și-au transformat fecundele intenții

în piese de…

S-a întâmplat să pleci mai plină de tine

mai goală în mine

ţi-ai adunat sentimentele pe o-njurătură

şi-ai lăsat scrumul cuvintelor de ieri pe vetre murdare

s-a întâmplat să te asemui unei trestii

vântul îndoielii ţi-a sugrumat dorul

plăcerea nedefinită

legănându-ţi nepăsarea ţi-ai răsucit privirea

întunericul shimbărilor te-a chemat

avea nevoie de prospeţime

eu eram ultima frunză la început

de toamnă

la sfârşit de…

Eu știu că într-o zi ca orice zi

O să mă-nalț din trupul greu de humă,

Oglinzile și dorul m-or strivi

Căci neființa pare-un fel de ciumă.



Voi auzi trompetele sunând

Într-o lumină astăzi bănuită

Și mă voi duce cum se duce-un gând

Dincolo de-ndoială și ispită,



Dar fiindcă azi, aicea, sunt și scriu,

Mă împresoară dragostea-tranșee,

Uitând că-n codri, lemnul de sicriu

Doar freamătă, ca șoapta de…

triajul de la spital, azi, nu m-a dat

la-o-parte. Doar o bucată de piele

cu lama

(de ras)

au tăiat

şi vaccin  

şi antibiotice mi-au dat să fiu imun

la veninul picat în albastru

să stau

indiferent cât (mă) doare.