M-ai sărutat, ah, ce sărut!

Cât un salariu mediu brut;

Şi-am hotărât, așa subit,

Să-mi iau concediu... la iubit.

Să plec aşa, hai-hui, spre zări,

Ca trenurile de prin gări,

Şi, după cum e al meu dor,

O iau fuguţa, la picior...

Să trec pe lângă-un maidanez,

Ca-ntr-un balet de titirez,

Şi-aşa, pornită-n lumea mare,

Să îi fac dorului cărare;

Că prea am fost cam fără minte,

De-am stat cu tine-aşa…

În seara asta nu vreau să scriu despre iubire

o las să plece cu ultimul dangăt de clopot

pe cărarea de care-mi este teamă,

nu-mi voi dezveli inima, din ea încă se

prelinge sângele unde suliţa otrăvită a trădării

s-a înfipt inaite de răsăritul stelelor,

spuneai că nu paşii prin ţărâna tăcerii

sunt argumentul că nu putem exista,

cred c-ai avut dreptate, neavând vreo ţintă

murim la primul capăt de pod,

mâinile mele sunt încă pline de zori…

Tu mă ştii ca pe-o mare care vine din tine.

Eu te ştiu ca pe-un cântec, care-mi leagănă ploi.

Ce ne-aduce aproape? Ce-mpreună ne ţine?

O nuanţă de ţipăt, îmblânzită de noi.

Eu te ştiu ca pe-un foşnet înteţit în culoare.

Tu mă ştii ca pe-un zbucium, rotunjit de tăceri.

Ce ne scoate-n lumină? Ce listăm din mirare?

Doar un fir de risipă cu seninul de ieri.

Tu mă ştii ca pe-un zâmbet ce-nsoţeşte rumoarea.

Eu te ştiu…

Nu încap în nici-o inimă

mereu e locul prea îngust

mereu pășesc în urma altcuiva

sau

e prea târziu

și cineva a tras obloanele

calc

desculță

pe resturile altora

și mă pătez cu sângele rămas îngroșat

ca veninul

de la băuturi spirtoase și parfumuri tari

ochii

mă ustură în fumul unor țigări cu denumiri

complicate

și îmi învăluie chipul

aproape sufocându-mă

-poate de aceea nu mă…

analizez fragmente de suflet 

rămase în podul palmei
după explozia de lacrimi
copacii căzuți între noi
pe-o rază de mai multe vieți
se tânguie iar

nimeni nu ridică o geană

de ce aș privi înapoi niarne*

când acolo

cuvintele cad ca o tornadǎ

înǎlțând postament oricǎrei bǎnuieli

poate dacǎ le-aș spǎla cu o bucatǎ de sǎpun pe fiecare

aș reuși sǎ le îndepǎrtez ilogica

reminiscența însǎ

va agoniza în arealul colectiv

i-aș…

Sunt acela care alungă câinele alb

şi revine să moră pe lanţ,

din Cain în Cain mă spun cum îl ucid pe Abel

şi împart fericit sărbătorile între noi,

pe cruciuliţa de la gâtul pruncului

eu răstignesc ziua de naştere

şi-n tort înfig degetele mortului.

Atât te urăsc poezie, eşti pisica neagră

în rochie de mireasă ce îşi dă de suflet…

Cu obrazul

lipit de tăblia mesei

şi faţa

strălucind de încântare

în lumina

ce crea

umbre lungi,

fusese

remarcabil de răbdător

când îl inundase

amintirea aspră şi nechemată...

rămase tăcut o clipă.

Hohotind incontrolabil,

simţi un gol în stomac.

Viaţa, părea să tresalte în jurul lui

pe când întunericul

se furişa în jurul său.

Adâncindu-se

în apa până la bărbie,

i se uscase gâtul...

Poate nu merit să primesc crâmpeie de iubire,

sunt un biet ucenic la fierăria cuvintelor

şi nestiind să le rostesc în acelaşi anotimp

am impresia că totul se petrece-ntr-o iarnă

unde sângele capătă nuanţe de alb murdar,

mai grav este că pot iubi, că pot respecta

doliul plin de nobleţe când mi se oferă la schimb

deznădejde, indiferent de ce va fi

ultimul fluture în care-am crezut refuză zborul

poartă pe aripi teama că nostalgiile

nu-i vor aparţine…

Ţi-am scris şi ieri, îţi scriu şi azi un gând

Şi mâine de va fi-ţi voi scrie iar,

Să-ţi amintesc, cu fiecare rând

Iubirea noastră. De-o fi în zadar

Şi niciodată nu mă vei citi

La candela unei speranţe noi

Cu o privire care va zâmbi,

N-am să îmi cer cuvintele-napoi.

Pe-o prispă de tăceri voi aştepta

Ştergând de valuri oarbe-aceleaşi mări

Să te desprinzi, să uiţi că sunt a ta

Sau să te-ntorci…

şi fluviul îşi umflă în zadar

păsările şi apele

malurile şi peştii

oraşul e tot în coasta sa

hidră cu sute de mii de capete

şi guri

şi cu de două ori mai mulţi

ochi

din răzvrătirea apelor ai apărut

timp vopsit cu ojă carmin

scrijelit în cuvântul miezului de noapte

mai eşti ?

femeia cuvânt face dragoste

într-un poem de vineri noapte

ce lung este cuvântul dragoste !

durează un întuneric şi ceva

poemul nu se mai…

Florile iubirii

Grădina raiului
Ne cuprinde într-un moment
De iubire pură
Uscând petale de amor
În scăldarea
De flori cristaline
Ghidând ecoul pasiunii
În notele cântate
De inimile noastre

Iar noi dansăm
Prin valurile de frunze
Purtate de vânt

Par venind dintr-un alt veac,

Osteniţi, cărând trăiri,

Sunt bătrânii care zac…

m-ai deportat în țara aceea

unde plugurile arau dragostea

iar viorile treceau toate

printr-un singur arcuș…

fumul ţigării e penelul

din care cresc pe pânza nopţii

spirale plutitoare

din spirale, cresc

Debussy

şi ploaia

patul răvăşit

este un câmp tăcut

macii

s-au întors în lan

măştile

revin la locul lor

o altă zi…

Sunt poeme

cărora trebuie să le rezişti

cum rezişti disperării

tale sau a unui prieten

chiar dacă Dante

pe marginea de flăcări

a unuia din cercuri

a răguşit strigând

“lasciate ogne speranza”