Toate poveștile

încep cu aceeași tristețe,

cum apele prin cetini

foc din luceafăr sorbind

devin cântec.

- Așa cum în brațe te țin,

orice…

De prin străfundul

cotloanelor de aspru ger

și din albastrul celui mai albastru cer,

am izgonit un rest firav de iarnă

și i-am cerut

deasupră-ți să își cearnă

ninsorile cu care

îți era cumva datoare,

să își întindă 'nainte-ți

albele covoare

de neatinsă nea

în care pasul tău, de va voi cândva

să se afunde,

căutându-mi blestemata urmă

ce prin tine-adâncuri

ară și tot scurmă.

M-a ascultat…

       "EROILOR CĂZUŢI LA MĂRĂŞTI"

Lipiţi-vă urechea de pământ

Şi ascultaţi cum ne vorbeşte glia

Ne spun strămoşii care nu mai sunt:…

în seara asta

castelul tău din carți de joc

îmi împrumută visele  

copacii înfloresc

în miez de iarnă

bibelouri de porțelan

țesătură de macrame

sau vise scobite

în blană de șobolan

ninsorile  cad 

cu negri fulgi rotunzi și calzi

privirile de corb scriu

pe coama unei

luntre din penumbră

fulgerul  nu are memorie

și surzii dau din coadă

ca un cățel

la un os aruncat

zidul…

Departe... unde norii tronează-n asfințituri

și munții se înclină în așteptări fierbinți,

liliachii miresme, smaralde-n labirinturi 

de crengi ce-ating pământul în ruga către sfinți,

Câtă vreme stau pitite-n noapte stelele pe cer

Şi cât mai răsare luna îmbrăcată în mister,

Pe pământ rămâne viaţa, încrustată în natură,

Să îşi definescă clipa într-un timp fără măsură.



Zile pier în pragul serii - plânge clopotul în turn,

Luna stă să le cuprindă în jurnalul său nocturn;

Teama se afundă-n inimi profanate de stihii;

Dragostea şi inocenţa râd în ochii de copii.



Ca o zână, noaptea trece, clipa vine în neştire

Absorbind cu sine…

trenuri marfare aduc din depărtări 

cărbuni și petrol sare și grâne 

sclavi și sclave

ofrande zeului "a fi" 

eu shakespearian-ul mă sinucideam din când în când 

să-i fac în ciudă timpului rămas 

n-am nevoie de existențe precare julieto 

încă de mic 

ciocanul și secera îmi pătrundeau în măruntaiele gândului 

pupilele dilatate priveau însă…

Lemnul de nuc

e atât de scump

pentru că nici o tristețe

nu ar putea

atât de adâncă să fie,

decât poate numai a Lui.

Lemnul de cireș

e atât de scump

pentru că numai el

auzind șoaptele îndrăgostiților

le cunoaște-nfloritul în alb.

Oare nu

lemnul de cireș

știe să cheme luna

pe numele ei mic?

Dar al meu?!

Tăietorul de lemne

va citi…

gratiile dintre oameni nu seamănă cu gratiile de la colivii

ele au dinți ascuțiți par rechini ce devoră sufletele moarte ale lui Gogol printre epave (încă) vii

mi-e dor de suflul flamboiant al câmpiei unde îmi ascund demnitățile /capre negre cu copita spartă/

mâinile mele curăță taraba lumii opulența deșartă

se lasă respirat de curiozităţi
paralele
cu vidul dorinţei de supravieţuire.
Pete negre înfulecă
satisfacţii fripte pe grătarul
încins de predicţiile
creierului acestei prăpăstii.
Te agăţi de lacrima pietrei
devenite ecou al durerilor
gemându-ţi în sânge.
Rea inimă au spaimele
venite să ne felicite
că, stropi de timp insomniac
fiind,
prindem contur de fructe rumenite
pe crengile vremelniciei.

Păcatul tău stă-n viaţă dăltuit

nimicurile vremii n-au să-ţi spună,

de zidul cărei lacrimi am strivit

plăcerea de-a rămâne împreună.

Nu ştiu cum te voi pierde uneori

asemeni unui fluture-n grădină,

îmbrăţişat de umbra unei flori

cât timp se-ntorc tăcerile la cină.

Şi dor îmi este ca-ntr-o nebunie

de tot ce s-a distrus cu un sărut,

şi-am transformat iubirea-n agonie

ca un păcat de mulţi necunoscut.

Mă…

Vântul îmi înhață cuvintele

Și le lipește de zidurile scorojite ale tăcerii.

Stropii reci ai dezamăgirii

Se preling peste pulberea speranței, înecând-o.

Un tablou de toamnă târzie se pictează singur, în nuanțe fumurii,

În mohorâta încăpere a sufletului.

Așteptarea mi se frânge în crâmpeie de neliniște,

Ascuțite ca un țipăt de groază.

Prăbușită în carcera deziluziilor,

Mă agăț de gratiile…

Cu braţe-nnaripate, amurgul suflă gerul,  

Sub tălpi, iarna îşi cerne, jăratecul ascuns 

Prin întuneric luna, îşi caută iar cerul, 

Când noaptea-şi ţipă zborul de patimă pătruns. 

În clipe de tăcere, mi-s ochii grei de ceaţă,

Povara grea. Văzduhul, scrutează îndelung, 

Cum simfonii de stele, dispar în dimineaţă, 

Silabe-ncercănate, din urmă mă ajung. 

Uscate versuri urlă, îmi tânguie în poală, 

Secunde…

Între castani, copiii ştiu,

În casa şubrezită

Cu răni ce curg cărămiziu -

Atestă-n recuzită



Un moş, aproape de apus,

Împovărat cu zile;

Un mucalit pe şotii pus

Şi harţă pe copile.

Adus de spate, umilit,

În ochi şi-a strâns cenuşa -

Obişnuit de-a fi hulit,

De cum deschide uşa.



Un vechi, dar bun, pieptar sârbesc,

Cămaşa ruptă-n coate,

Despre trecutul lui vorbesc

Mai mult decât se poate.

Soţia i…

Cum aș putea

țărâna

să mi-o cern,

de pleavă să o scutur?

Trecut prin vierme,

inelul lui furând,

bobu-a-nflorit cu aripa de flutur.

 …

dac-ai fi știut să iubești

nu ți-aș fi lăsat semne de iubire într-un tot

pe care încă nu-l observi

ne-am fi iubit până la sec

și dincolo de el nebunește

fără mirări…

Alene-mi port haina pe umăr şi strâng

De gaica ce-i ruptă-ntr-o parte;

Teribil mă cheamă răcorea din crâng...

Iar pasul de sat mă desparte!

Potecile strâmte-mi vorbesc despre cum 

În amonte pădurea-i virgină; 

Desişul ascunde o limbă de drum -

Privirea de farmec mi-e plină.



Se bate de maluri pârâul şi ia

Cu sine temeinic  rumoarea;

În tremur, pe piatră, se unduie ea

Frenetic; sub valuri - răcoarea.



Aleargă haotic un fluture…

uzură de indigo
cu memoria -
fereastră perdeluită
de confuzii...
Nu trec decât umbrele
unor întrebări
venite să înmormâteze
la marginea serilor
ecoul așteptării stinse
sub dărâmături
de năluciri abisale.
Amintește-ți cum
se îndoiau cuiele de ceară
pe care mi le-ai bătut
în candela smereniei.
Puteai fi biserica nopții
unde ți-aș fi sărutat
mirosul
de putredă flacără.

că a început să ningă în dormitor

ai plecat la mall

după soare vărsat

ar putea fi magnific

ca un Dali

dacă nu ar fi trist

precum ţipătul lui Munch

să ningă sub pat

viscolit pe tavan

parcă sunt de la deszăpezire

în lipsa ta

arunc sare pe geam

cum iubeşti tu

m-ai întrebat din sandale

ignorând voit

iarna din inima

clocotită în…

Anatomia divină a Evei l-a scos pe Adam
din paradisul pierdut A urmat căderea în timp
Şi uite-aşa din cădere în cădere S-a trezit po
etul cu nepota Evei în braţe Şi pentru că nu se
pricepea la altceva A început s-o folosească
la scris Şi verb după verb femeia a ajuns indis
pensabilă Nimic nu se mai poate concepe fără
ea Nici infernul nici paradisul pierdut Aşa că
Poetul scrie iar Dumnezeu îi traduce rănile

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II